COMUNICAT, PREMIILE REVISTEI FICȚIUNEA, ediția a II-a , 2023

 Comunicat preluat de la Asociația Creatorilor de Ficțiune și revista Ficțiunea:

Premiile FICȚIUNEA

 

Asociația Creatorilor de Ficțiune (ACF) & revista Ficțiunea OPTm promovează forme hibride ale artei, considerând că limbajele creatorilor se află în armonie, iar granițele tradiționale au intrat de multă vreme într-un proces de dizolvare. Tocmai de aceea, Premiile FICȚIUNEA, ajunse la a II-a ediție, își propun să recompenseze artiști valoroși din varii domenii, pentru detalii, pentru noutăți excepționale, pentru realizări care fac parte din marea schimbare pe care o parcurgem.

Propunerile vin de la filialele ACF și de la colaboratorii revistei Ficțiunea OPTm. Nu vom ține cont de notorietatea sau de vizibilitatea artistului, ci de  calitățile creației.

Fiecare premiu este acordat de un singur membru al juriului, prin puterea argumentului public.

ACF & revista Ficțiunea OPTm vor acorda anul acesta  6 premii, respectiv, pentru stil, operă-manifest, fictiune psihologică, personaj, final și fictiune de popularitate.

De asemenea, există un premiu special, al revistei Ficțiunea OPTm.

Propunerile pentru premii vin de la toate filialele ACF și de la colaboratorii revistei. Numărul de propuneri hotărăște nominalizările. Juriul este format din șase persoane, la fiecare categorie hotărând un singur om.

 Considerăm că toți cei 4 nominalizați merită premiul, dar va fi ales unul singur pentru premiere, prin argument public.

Premiul special al revistei Ficțiunea OPTm e decis de redacția revistei.

În cadrul galei de premiere vor fi sărbătoriți și autorii celor mai bune povestiri publicate în revistă de-a lungul anului 2022.

 

 

NOMINALIZĂRI

 

Stil artistic rafinat și ingenios

-      Adi G. Secară: Horodok (poeme). Eikon, 2022

-      Răzvan Mazilu  - Opera de trei parale, Teatrul Excelsior

-      Nicolae Vicol pentru rolul Dr. Wangel  din  Femeia mării de Henrik Ibsen, regia Andriy Zholdak, TN „Marin Sorescu”, Craiova.

-      Ștefan Câlția - expoziția Obiectele restaurării, Iași, 2022

 

Creație hibridă - cu valoare de manifest

-      Eugen Jebeleanu - Pescărușul (Cehov), TNB

-      Ioana Miron & Răzvan Țupa - Poetic. Relatia grafica - Performan(ce) grafic in versuri, CPL, 2022

-      Dan Mircea Cipariu, Meta Vers, Vellant, 2022

-      Felix Aftene - Expoziția de artă plastică Retrospectiva, 2022

 

Ficțiune psihologică, cu impact social

-      Alexandra Badea - Exil (text și regie), TNB

-      Alina Grigore - Crai nou (film), scenariu și regie.

-      Petronela Buda - pentru rolul din spectacolul Ușa e deschisă (Andrei Velea), regia Vlad Ajder, producător Teatrul Dramatic Galați.

-      Bogdan Munteanu, Stai jos sau cazi, Editura Nemira, 2022

 

Cel mai bun personaj

-      Mircea Cărtărescu - pentru personajul Theodoros din romanul omonim, Humanitas, 2022

-      Andrei Ungureanu - pentru Moussa, din Nașterea eroului, Litera, BPC, 2022

-      Ioana Chițu - pentru personajul Irina din Crai Nou (r. Alina Grigore)

-      Bogdan Alexandru Stănescu - pentru personajul Ralu din romanul Abraxas, Polirom 2022

 

Cel mai bun final de operă

-      Paul Negoescu - pentru regia filmului Oameni de treabă

-      Alexandru Lamba - Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (roman), Litera, BPC, 2022  

-      Dora Pavel - Crush (roman), Polirom, 2022

-      Cătălin Ceaușoglu - Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea (proză scurtă), Nemira 2022

 

Ficțiune de popularitate

-      Dana Ștefănescu - fotografie urbană

-      Iulia Șchiopu - Tea - portret de păpușă (ulei)

-      Florin Spătaru - Greier de topaz, Litera, BPC, 2022

-      Gabriela Boangiu - seria Zodiacului (text și desen), expoziția Călătorind prin lume cu zodiacul la rever, Craiova, 2022.

 

Premiul special al revistei Ficțiunea OPTm

 

Cele mai bune 10 povestiri publicate în Ficțiunea/2022

1.   Rodica Bretin - A opta moarte, 131 / 43 (serie nouă) / 26 septembrie, 2022

2.   Cristi Nedelcu - Semnul, nr. 126 / 38 (serie nouă) / 15 august, 2022

3.   Ionuț Chiva - Toamnă de august,  124 / 36 (serie nouă) / 1 august, 2022

4.   Dana Dumitru - Vilomah, nr. 126 / 38 (serie nouă) / 15 august, 2022

5.   Roxana Dumitrache - Gropița,  nr. 123 / 35 (serie nouă) / 25 iulie, 2022

6.   Allex Trușcă - Nu mai clipi, nr. 107 / 19 (serie nouă) / 14 martie, 2022

7.   Andrei Ungureanu - Chindie, nr. 105 / 17 (serie nouă) / 28 februarie, 2022

8.   Andrei Simuț - Lagărul digital,  nr. 104 / 16 (serie nouă) / 21 februarie, 2022

9.   Roxana Ruscior - Marin Constantin,  nr. 101 / 31 ianuarie, 2022

10. Alexandru Lamba - Pe muchie de lamă de ras, 100 / 13 (serie nouă) / 24 ianuarie, 2022

 

JURIU

Liviu G. Stan (scriitor), Adriana Irimescu (actriță), Ligia Pârvulescu (scriitoare), Cristina Bogdan (conf. univ. dr, antropolog), Ciprian Handru (drd, Litere), Ileana Marin (prof. univ dr.)

 

GALA

Gala premiilor va avea loc pe 30 iunie, ora 19, în grădina/mansarda Casei Filipescu-Cesianu, Calea Victoriei 151.

Directorul galei: Andrei Novac.

Prezentarea premiilor: Cristina Bogdan și Petre Nechita

În parteneriat cu Muzeul Vârstelor-Casa Filipescu Cesianu/MMB

Parteneri media: Facultatea de Litere, revista Cultura, TVR Cultural, RRA, Radio Cultural, Radio București FM, Agenția de Carte, Adevărul de Weekend, acasă.ro.

 

Asociația Creatorilor de Ficțiune,

https://asociatia-creatorilor-de-fictiune.ro

https://fictiunea.ro

contact@fictiunea.ro

PREMIILE REVISTEI FICȚIUNEA, 30 IUNIE 2023

 

Nostalgia nu e de ajuns (despre filmul Babylon, 2022)

 

Anul 2022 a fost, am impresia, un an retro, cu nenumărate filme, seriale și romane plasate în trecut, anii 1920 fiind desigur o decadă des vizitată, la fel ca Belle Epoque, un simptom al dorinței de evadare din prezent, dar având mereu pe fundal un sentiment irepresibil de nostalgie. Pe de altă parte, filmul de actualitate este mult mai riscant pentru orice regizor aflat sub cupola Hollywood, se pare, iar calea sigură este refugiul în alte epoci (așa cum se întâmpla în cinematografia românească din vremea comunismului). Lista de adaptări și remake-uri pare a fi nesfârșită.

Babylon (regia Damien Chazelle) se integrează în categoria filmelor despre film sau, mai precis la categoria fantazărilor cinematografice pe o partitură (datele istorice), pe baza căreia se improvizează mai pronunțat sau mai atenuat. Din aceeași serie făcuseră parte Mank (2020, David Fincher) și Hail, Caesar! (2016, frații Coen), două realizări notabile recente, primul suferind însă de prolixitatea referințelor la istoria facerii filmului Citizen Kane, iar al doilea reușind să păstreze datele istorice (greva scenariștilor de la Hollywood din anii 40, listele negre cu așa-zișii suspecți de simpatii stângiste etc.) și să articuleze o ficțiune alternativă coerentă, cu implicații satirice. Lista filmelor despre istoria Hollywoodului este lungă, dar aș mai aminti doar The Artist din 2011, film inspirat masiv de biografia lui Douglas Fairbanks (sau a oricărui actor celebru care nu a putut trece ușor la perioada sonorului sincron, inclusiv același John Gilbert din biografia căruia se inspiră și Babylon), dar mai ales de aceeași trecere de la film mut (sau, mai bine spus, fără dialog sincron) la film cu sunet sincron, tot o poveste de dragoste cu două destine radical diferite, așa cum a fost și La La Land, dar și actualul Babylon.

Lista se poate completa și cu Babylon Berlin, serial înnoit în 2022 cu un nou sezon, la același standard valoric înalt ca și precedentele, reînoind voga retro sau, mai precis, modalitatea de a privi anii 1920, nu neapărat fidel față de adevărul istoric, ci mânat de dorința de a reintrepreta partitura cunoscută. Partea valoroasă din serialul german ține de capacitatea acestuia, datorată și romanelor lui Volker Kutscher, de a se afla mereu în proximitatea ucroniei, adică de a evidenția posibilitățile nefructificate ale istoriei, dar de a se întoarce mereu la istoria reală. O scenă croită parcă după atmosfera din Babylon Berlin este cea cu cântăreața (și asiatică și lesbiană) de cabaret, al cărui număr de un exotism căutat nu e contrapunctat de niciun element de acțiune, așa cum se întâmplă mereu în serialul german, unde construcția atmosferei se face împreună cu un moment de tensiune dramatică, după o veche recomandare a scenariștilor hollywoodieni (respectată cu sfințenie, într-un serial de producție germană, foarte răspândită în nenumărate alte filme europene, inclusiv românești).

Nu doar aici, dar și în multe alte scene se observă cum Babylon este un film despre Hollywood într-o manieră prea strident anti-hollywoodiană și care începe de la dezideratul prea programatic de a elimina multifuncționalitatea fiecărei scene sau secvențe. De la acest principiu, realist în esență, provine și structurarea laxă a filmului, de o lungime mult prea amplă (miza de a surprinde durata reală a timpului, fără tăieturi care să selecteze doar momentele dramatice), criticată deja de unii comentatori. Damien Chazelle parcă vrea să ne atenționeze mereu: urmează să priviți dincolo de mistificările construite de Hollywood pentru uzul propriu și al lumii întregi, urmează să vedeți ce se află la rădăcina ultimă a iluziei, care urmează a fi documentată cât mai realist, chiar naturalist. Doar că această dorință de suprafață vine în coliziune cu predispoziția naturală a regizorului spre nostalgie (față de începuturile filmului sonor, față de the roaring twenties, față de Hollywood în sine) și spre defectul tipic al privirii nostalgice: edulcorarea. Iar acest impuls nu se potrivește deloc cu dorința de a șoca prin nenumărate scene scatologic-orgiastice (mai ales la începutul filmului), dorind neapărat să transmită impresia că am trecut într-un teritoriu total inedit (nu știți voi ce făceau ei în nebunii ani 1920), proiectând în trecut o maladie decadentă imaginată într-o manieră mai degrabă proprie contemporaneității, fenomen des întâlnit la Hollywood.

Mai mult decât toate filmele menționate de mine ca influențe posibile, Babylon pare să fie o rescriere a clasicului Singinʼin the Rain (1952), cel puțin la nivelul structurării narative: biografia unui actor devenit celebru aproape peste noapte și care fusese inițial băiat de mingi pe platoul de filmare, remarcat întâi ca dublură-cascador, pentru știința de a supraviețui celor mai periculoase căzături, recompensat de producător cu un rol într-un film. În Babylon, pe post de cascador și om bun la toate este Manuel Torres (Diego Calva), devenit până la urmă regizor și șef de producție, iar latura ușuratică, extrovertită a lui Don Lockwood (Gene Kelly) e transpusă parțial în personajul lui Nellie LaRoy (Margot Robbie), o rescriere totală a personajului ridicol al Linei Lamont (Jean Hagen) din Singinʼ in the Rain, având o pondere mai mare în economia narativă decât Jack Conrad (Brad Pitt), dobândind ca și acesta o alură aproape tragică. Jack Conrad este, ca și Don Lockwood, frământat de perspectiva futilității și vremelniciei proprii cinematografului, dar Chazelle îi adaugă ideea angoasantă a îndepărtării permanente de arta adevărată.

 Singinʼ in the Rain începea în forță cu juxtapunerea realității compromisurilor umilitoare făcute de un actor până la atingerea celebrității și discursul moralizator de pe covorul roșu (Don Lockwood repetă sintagma “dignity, always dignity”, contrazis de fiecare imagine din retrospectiva ascensiunii sale). În Babylon începuturile carierei actorului Jack Conrad lipsesc, în schimb asistăm la debutul actriței Nellie LaRoy, distribuită într-un film datorită unui pur hazard (mai ales datorită decesului unei actrițe), repurtând un mare succes la filmări și reușind ușor trecerea de la mut la sonor, cam ca Peppy Miller din The Artist, dar cu refacerea scenei filmărilor dificile din Singinʼ in the Rain. Și aici se observă că pentru Damien Chazelle un plus de realism înseamnă un surplus de minute la scena originală și cam atât: jocul actorilor este chiar mai caricatural și exagerat decât în filmul lui Gene Kelly, iar scena se refilmează de mai multe ori, rezultând în decesul celor din cabina izolată fonic (din nou o exagerare). Secvența cu dublele nesfârșite ale unei scene care nu se poate finaliza din multiple erori tehnice a devenit o marcă a filmului despre film de la Nuit americaine (1973) încoace (scena cu ușa greșită din filmul lui Truffaut fiind de un umor irezistibil), un exemplu care își depășește influența fiind scena cu “Would that it were so simple” din Hail,Caesar!, țintind spre erorile erei studio în a distribui omul nepotrivit în filmul nepotrivit, după capriciile producătorului. În Babylon, numărul sporit de duble greșite nu produce efectul scontat, nici nu râdem, nici nu participăm mai intens la procesul facerii filmului.

Întrebarea este: ce aduce nou Babylon față de acestea? Există câteva scene care au un dram de reflexivitate asupra cinematografului, dacă nu în privința problemelor artistice, cel puțin ca divertisment. Nu se putea altfel, de vreme ce privirea nostalgică a cinefilului pare să fie deja marca stilistică a lui Damien Chazelle (promitea mai mult în această direcție în La La Land). O scenă memorabilă este cea în care îl urmărim pe actorul Jack Conrad, aflat la sfârșitul carierei sale, dar fără s-o știe, în drumul său spre confruntarea directă cu o răutăcioasă autoare de texte pentru o revistă glossy care făcea și desfăcea totul în privința celebrităților (aici ne putem aminti de All about Eve, unde apărea tot un astfel de critic lipsit de scrupule, gata oricând să profite de pe urma tinerelor actrițe pe care le lansa). Jack, ca orice om aflat la apogeul unei perioade de succes, refuză inițial verdictul funest, dublat de cel al publicului din sala de cinema, care a râs la o scenă dramatică avându-l protagonist, exact ca la avanpremiera lui Don Lockwood, protagonistul din Singinʼ in the Rain și la fel ca în atâtea cazuri de staruri aflate la final de carieră. Chaplin menționa în autobiografia sa câteva cazuri de comedianți care s-au sinucis imediat după un spectacol eșuat, la cel mai mic semn dezaprobator din partea publicului. Sinuciderea lui Jack Conrad are destule argumente inserate pe parcurs (cu toate că John Gilbert, actorul real după a cărui biografie s-a inspirat Chazelle, nu s-a sinucis), survenind nu imediat după premiera eșuată a noului său film. Revenind la scena cu verdictul dat de Elinor, care decretează senină decesul lui Jack Conrad ca star de cinema, trebuie spus că și aici intervine un soi de edulcorare nostalgică. Pe când credem că atacul acesteia este deplin și irevocabil, intervine nuanțarea: totuși, peste ani, cineva își va mai aminti de Jack Conrad și va contempla fotogramele sau filmele sale (pare o aluzie nereușită a regizorului către sine).

Filmul nu poate gestiona echilibrul dintre scenele de spectacol și cele care descriu realitatea din spatele legendei, iar acest fapt se observă de la primele secvențe cu petrecerea exagerat de orgiastică de la marele conac, dar și la scena dineului unde actrița Nellie LaRoy, sătulă de prefăcătoria oaspeților (niște parveniți) și de presiunea de a se preface ea însăși că este cultă și rafinată, sfârșește prin a vomita pe marele magnat William Randolph Hearst, stricând apetitul tuturor, dar și verosimilul scenei. Structura dramatică a filmului tinde să deraieze spre momentele de spectacol (la fel ca Singinʼ in the rain), cu toate că își propune să meargă pe filiera realismului nefinisat, doar că spectacolul e umplut cu o combinație de grotesc, scabros și scatologic. O scenă care putea lipsi este finalul unei petreceri în care Nellie LaRoy vrea cu tot dinadinsul să le dovedească participanților de sex masculin că sunt niște lași, prinzând un șarpe veninos care, foarte previzibil, sfârșește prin a o mușca, dar este salvată (foarte neverosimil) de aceeași cântăreață lesbiană care devine managerul ei (foarte corect politic).

O secvență mult mai bine realizată e cea de pe platoul de filmare în exterior, în care planul îndepărtat cuprinde și soarele pe cale de a apune, grăbind întreaga echipă să termine scena finală a filmului, cu un Jack Conrad deja amețit după o zi de băutură și așteptare, cu sărutul cuplului care neapărat trebuie să însoțească acest apus al soarelui (o metaforă pentru apogeul, dar și finalul esteticii filmului mut). Secvența trimite și spre un aspect omis de The Artist sau Singin in the Rain: trecerea la sonorizarea sincronă a făcut dificilă filmarea en plein air (buget, sunet, microfoane etc), intrând astfel într-o eră care a durat mai bine de treizeci de ani (era studio, 1930-1960), când recuzita a înlocuit chiar și ultimele rămășițe ale contactului cu Realul.

O altă secvență care își propune să ofere mai mult decât spectacolul exotic al unei epoci de mult apuse este cea în care Manny, împreună cu ajutorul său, vor să restituie banii pierduți de Nellie LaRoy și ajung la un mafiot sinistru (Tobey Maguire, într-un rol destul de nepotrivit), care le propune un fel de incursiune în subterana nemaivăzutelor și îngrozitoarelor curiozități (un fel de bâlci al ororilor neștiute), care se vor simbol pentru subconștientul Hollywood-ului, un fel de privire psihanalitică dincolo de aparențele filmelor (aluzia devine transparentă atunci când ajung la ultimul nivel, unde are loc spectacolul cu “omul cu șobolani”, o literalizare/simplificare frustă și greu de privit a conceptului freudian). Secvența aproape că menține un echilibru între situația dramatică (un suspans mereu prelungit și menținut de faptul că banii restituiți sunt de fapt bani falși, proveniți din recuzită) și nivelul simbolic, cel din urmă fiind  marcat de aceeași idee despre dezvăluirea adevăratelor procese din spatele imaginilor cinematografice (scriu „aproape”, încercând să omit nenumăratele excese, fie de încetinire a ritmului, fie de imagini voit grotești, scabroase). Oricum, această secvență poate întregi miza filmului, aceea de a privi dincolo de imaginile soft ale filmelor, spre realitățile ascunse din spatele lor, chiar spre un imaginar mult prea încărcat de grotesc și oroare ca să aparțină altei epoci decât a noastră.

Cu toate scăderile, Babylon e un film memorabil, care nu putea lipsi din lista filmelor nominalizate la Oscar, măcar pentru performanțele actorilor (în special Margot Robbie și Brad Pitt), care nu doar că și-au intrat în rol, dar parcă au contribuit și la poveste cu propriile experiențe (de exemplu temerile de a fi la final de carieră – Brad Pitt sau acela de a fi doar o actriță vulgară, de duzină, ușor de înlocuit – Margot Robbie). Merita o mențiune și pentru efortul de a construi o poveste destul de arborescentă, cu multe personaje, cu o amplă desfășurare, cvasi-romanescă. Sau pentru acest mare edificiu menit să reconstituie o epocă prin nenumărate detalii ale scenografiei, oferind o amprentă originală a imaginii cu miza de a picta o atmosferă unică, un film aflat în căutarea maximalistă a ceea ce nu s-a văzut nici în filmele anilor ʼ20, dar nici în filmele despre film făcute la Hollywood. Lacrimile lui Manuel Torres de la final, în sala de cinema se vor a fi, chiar dacă tot printr-o exagerare, punctarea unei concluzii amare, valabilă pentru o întreagă istorie: filmele au ratat mereu adevărata tragedie a realității, sucombând mereu tentației spectacolului, lăsând deoparte conținutul critic-exploziv pentru bucuria unui deznodământ fericit sau a unor imagini reușite, fapt valabil și pentru Singinʼ in the Rain, dar și pentru Babylon, doar că am trecut de la spectacolul soft al coregrafiei la spectacolul hard al grotescului.

*cronica aparuta in revista Fictiunea.

RECOMANDĂRI DE CĂRȚI SAU SCURT BILANȚ SUBIECTIV PENTRU 2022

 

Lista cărților care m-au încântat/delectat/împlinit în 2022 (ordinea este chiar aceea în care le-am citit…Mă feresc deocamdata de ierarhii, oricum subiective..). Le recomand oricui vrea să ajungă la literatura de înaltă clasă, scrisă pe la noi..Lista de mai jos nu se vrea un top din perspectiva criticii, nici o retrospectivă a anului 2022, vine din plăcerea mea de a face liste, dar și recomandări, mai ales din literatura română actuală:

 

Doina Ruști, Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, editura Litera.

Antologia de proză scurtă Dragostea când te doare, Litera, 2022.

Radu Aldulescu, Cronicile genocidului,2012.

Radu Găvan, Isus din întuneric, Litera, 2021

Robert Șerban, Oameni în trening, Polirom, 2021.

Nichita Danilov, Simfonia mută, Editura Polirom, 2022.

Gheorghe Săsărman, Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri, Polirom, 2016.

Gheorghe Săsărman, Alfabetul distopiilor, Școala ardeleană, 2021.

Paul Goma, Camera de alături, Editura Știința, Chișinău, 2021.

Ioana Drăgan, Povești misterioase cu femei și alte vietăți, povestiri, Litera, 2022.

       Eseuri:

Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie, Humanitas, 2020.

     Ce aș fi vrut să mai citesc, dar n-am apucat (dar sigur le voi citi anul acesta).. (aici e cea mai lungă listă), mă refer doar la câteva exemple:

Theodoros-ul lui Cărtărescu,

Radu Țuculescu, Crima de pe podul Garibaldi

Bogdan Suceavă, Adâncul acestei calme creste..

Florin Chirculescu, Solomonarul.

 

            A fost anul în care mari autori din literatura universală m-au dezamăgit, cum e cazul lui Thomas Pynchon, care mi-a plăcut atât de mult încât mi-am prins urechile cu romane precum Gravity s Rainbow sau V la doctorat, dar Viciu ascuns/Inherent vice, tradus recent la Polirom este o totală dezamăgire pentru mine, cu toate că (sau poate tocmai de aceea) romanul este unicul volum de proză ecranizat. (Am crezut că doar filmul este de vină, că Paul Thomas Anderson nu a înțeles cum trebuie geniul lui Pynchon etc. Nu, cartea e la fel de confuză și nu duce nicăieri, este cel mult un bun și adesea răutăcios portret al unei epoci insorite, anii 1968-1971.. Dar mai multe, într-o prezentare viitoare..

       Nici de Abdulrazak Gurnah (laureat al premiului Nobel în 2021) nu am fost foarte încântat, nu m-a prea convins că e un autor de Nobel (am citit și recenzat Abandon, apărut recent la Litera, e un roman bun, dar nu extraordinar).. Mai degrabă m-a făcut să regret că Chinua Achebe nu a luat niciun Nobel (am recitit O lume se destramă și regretul s-a confirmat..)

A fost anul evadărilor spre alte epoci, în special spre secolul XIX și nu numai, mai ales că l-am început prin intermediul fascinantelor istorii povestite de Doina Ruști (e drept, istorisirile sunt plasate la final de secol 18) și l-am încheiat cu primele 50 de pagini din Theodoros, pe care nu l-am terminat. Filmele mi-au confirmat impresia, având nenumărate exemple de ecranizări sau reluări sau adaptări după romane din secolul XIX, inclusiv figuri istorice, favorita fiind de departe Elisabeta a Austriei : Corsage și The Empress fiind doar două exemple, dar despre astea probabil într-o postare viitoare.

Despre Oameni în trening, Robert Șerban, Polirom, 2021

 

Chiar dacă a trecut ceva vreme de la apariția cărții lui Robert Șerban, Oameni în trening (2021), mi-ar părea nespus de rău să nu scriu câteva impresii, chiar dacă tardiv (nici nu sunt de părere că o carte are doar viața scurtă a celor trei săptămâni de stat în vitrina librăriei, ca în cazul filmelor de pe Netflix sau din cinema).

Toată admirația pentru capacitatea lui Robert Șerban de a crea efectul de surpriză pe un spațiu atât de mic, cu mare economie de mijloace și extrăgându-și inspirația din subiecte aparent obișnuite, cu o mare dexteritate în a schița un personaj sau o situație, pentru ca imediat să răstoarne așteptările. Pariul prozatorului e de a ne uimi fără a miza pe efecte facile ale șocului, cu toate că nu ocolește marile teme, inclusiv moartea („Rețeaua deasă de fire”) și sinuciderea (aș menționa doar două exemple, „Foarte aproape, lumânarea” și „Balegă proaspătă”, în ambele intențiile personajelor rămân ascunse până la final). Autorul pare să se amuze pe seama cititorului: acesta e predispus să cadă în plasa textului, mai precis în iluzia construită fără fisură la începutul fiecărei povestiri. Robert Șerban reușește să regizeze o foarte alertă comedie a existenței (uneori dramedie), fără să lase timp de reflecție pentru personaje, dar lăsându-l pe cititor pe gânduri de fiecare dată. O mare precizie a scrisului, excluzând orice balast, redând bine stilurile de vorbire. Există și proze cu tentă fantastică, așa cum e “Întâmplare de nepovestit”, o altă supriză pentru cititorul plasat deja în orizontul realismului.

O carte despre nenumăratele moduri prin care realitatea ne poate bulversa, pe care o recomand cu căldură!

 

Despre Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot de Doina Ruști, Editura Litera, 2022

 

S-a împlinit exact un an de când eram bucuros să primesc cartea Doinei Ruști, Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot (Litera, 2022), mai ales că detaliile exterioare ale cărții erau deosebite. Bucuria s-a transformat în fascinație după ce am citit cartea (conținutul a fost cel

puțin la fel de spectaculos ca și aspectul exterior..). La fel ca în cazul altor cărți semnate de ea (mă gândesc la Manuscrisul fanariot, reeditat în 2022), îndemnul este la recitire, ceea ce e semn că face parte dintr-o listă scurtă de cărți contemporane de valoare. Aș reciti-o în primul rând pentru că am senzația că mi-au scăpat nenumărate detalii interesante, nenumărate întâmplări sau semnificații ale acestora, având în vedere densitatea maximă a fiecărui fragment. Aș reciti-o și pentru că e o cale sigură de a face o călătorie în timp și de a scăpa de marasmul prezentului, așa cum simțisem și când am citit-o prima dată, când aș fi evadat spre alte epoci, simțind că parcă nici una nu ar fi la fel de întunecată ca a noastră.

Spre deosebire de romanele trilogiei fanariote, deja clasice, Ciudățeniile complică lucrurile: avem parcă acces și la documentele care au inspirat-o, dar asistăm și la procesul fascinant de generare ad-hoc a poveștilor nespuse din golurile lăsate de arhive. E o vervă epică rară, care pare foarte naturală, dar e și atent lucrată, rodul unei selecții dure. Mereu impresia e că s-ar mai putea desface și alte istorii din scurtele povestiri. Aproape de necrezut că aceste povești se nasc și din liste, din dări de seamă, din transcrieri de procese, aparent pe cauze lipsite de importanță. De fapt autoarea știe să citească marile întorsături de destin ce se află dincolo de detalii, unele răsturnări adesea tragice, ireversibile (o poveste foarte impresionantă este cea a lui Alecu Văcărescu, care spulberă, pe moment, iluziile escapiste pe care cititorul le poate avea față de această epocă îndepărtată), altele reîntregind fericit biografiile.

Multe dintre aceste istorii se învârt în jurul decadei 1792-1800, foarte densă în evenimente pe plan european, în contrast cu Declarația drepturilor omului și potrivindu-se de la distanță cu momentul căderii Revoluției franceze în nedreptate și violență (1792).  Asistăm și aici, în acest București fascinant, la un lung șir de nedreptăți (de exemplu: cei care iubesc cu adevărat sunt cel mai aspru pedepsiți), de căderi în robie, de rare eliberări, de convertiri la păcat (călugărul devenit bogat), de o mare densitate epică. De aceea și trebuie citite pe îndelete. Autoarea, cum am mai spus, nu dorește să le povestească pe deplin, lăsând spațiile de indeterminare să grăiască de la sine, invitând cititorul să le completeze.

Textele poartă un interesant dialog cu ilustrațiile cărții, fiind într-un raport tensionat cu ele, dirijând atenția spre diferite detalii sau trimițând spre realitatea factuală atunci când tocmai fuseserăm absorbiți de ficțiune (să amintesc doar de acele catalige purtate de doamnele din înalta societate..).

Autoarea ne furnizează un fel de mașină a timpului (construită din texte) care ne absoarbe direct spre această epocă atât de diferită prin formele sale de viețuire/comportament uman/legi/organizare, oferindu-ne câteva punți de legătură, traducând pe înțelesul nostru aceste diferențe sau similitudini (de exemplu savuroasa comparație dintre bâlciurile de atunci și mallurile de azi). Există și suficiente alte asemănări: pasiunea pentru obiecte de toate felurile, nestatornicia în amor, conflictul dintre generații, frivolitatea lor și a noastră, lipsa de compasiune, robirea față de dorințele materiale cu neglijarea celor spirituale, ba chiar pedeapsa pentru cei care mizează, chiar și pentru o clipă, pe deliciile spiritului/sufletului. Doina Ruști ne face să înțelegem această epocă îndepărtată cum niciun istoric sau arheologie a obiectelor și documentelor nu o poate împlini.

Despre volumul colectiv de proză scurtă Dragostea când te doare (prefață de Iulia Micu, Editura Litera, 2022) -interviu de lectură

 

1. Relatează o scenă care ti-a rămas în minte (dintr-una din povestiri)

Acum câteva zile mi-ar fi fost mai greu să răspund la această întrebare, pentru că fiecare dintre povestirile din Dragostea când te doare are cel puţin o scenă memorabilă. Dar nu pot să nu scriu despre această ştire absolut şocantă, venită mult după ce am citit povestirea lui Allex Truşcă, Totul, cum am stabilit . Ştirea: o mireasă a murit împuşcată la propria nuntă, după ce un invitat a tras în aer, după o tradiţie iraniană (aici versiunile diferă, unii scriu că a tras cu un pistol, alţii pomenesc de o puşcă etc). Văzând ştirea am îngheţat (citisem textul cu o lună în urmă..) Povestirea învăluie un eveniment similar, prin multiple strategii narative pe care nu le voi analiza aici, în aşa fel încât la final ne întrebăm dacă evenimentul chiar a avut loc sau e rodul imaginaţiei surescitate a protagonistului (perspectiva este mereu a lui). Iată o întâlnire bizară, imposibilă, între realitate şi ficţiune, cu multiple semnificaţii, despre care s-ar putea scrie o altă povestire...

Povestirea lui Cosmin Leucuţa ne conduce spre teritoriul nostalgiilor copilăriei, făcându-ne să ne îndrăgostim de personajul ei misterios, oferind spre final o întorsătură neaşteptată, pe care n-o voi dezvălui.

      Dar povestirile din volum sunt extrem de diferite ca formulă, nu toate mizează pe o singură scenă-şoc: Rondelul Doinei Ruşti pare să pornească de la pariul contrar: cum să scrii o povestire fără a recurge la un astfel de moment, dar oferind o atmosferă de mare tensiune de la început până la sfârşit, bazată pe senzaţia de permanent pericol în care se găseşte Iozefina, fără să ştie, ca şi cum am vedea-o călcând pe un fir subţire, la mare înălţime..

Liviu G. Stan pare să mizeze pe ambele paliere ale efectului, şi pe o atmosferă aparte clădită pe parcurs, fiind bine ancorat în senzorial, dar şi pe o surpriză la final, una care să pună împreună grotescul şi candoarea.

2. În care dintre întâmplări, gesturi te-ai regăsit?

M-am regăsit cel mai bine în „mesajul” povestirii lui Dorian Dron, Mesajul, o proză-protest contra a ce am trăit cu toţii, dar am asistat fără să putem face ceva, fără să putem opri nebunia: discriminările pe baza unui aşa-zis certificat verde, cruciada mediatică şi socială contra nevaccinaţilor, într-un cuvânt, dictatura sanitară. E o povestire scrisă la cald, fără ocolişuri, care mizează tocmai pe scenele-şoc care ne-ar putea trezi din letargia acceptării a oricăror restricţii. Povestirea lui Dron transmite bine şi senzaţia pe care unii dintre noi am avut-o prin 2020 sau 2021 că orice abuzuri ar putea fi posibile, chiar sub ochii noştri, chiar sub pavăza legii.

Dar m-am regăsit şi în povestirea lui Radu Găvan, Între nisip şi apă, un excelent text despre bătrâneţe, singurătate, trecerea timpului şi înstrăinarea totală faţă de prezent. M-am regăsit şi în atmosfera excelent construită de Cosmin Leucuţa în povestirea lui, hrănită parcă exclusiv de nostalgii după vremuri şi personaje trecute, dispărute ireversibil.

 

 

3. Există un personaj despre care ți-ar fi plăcut să știi mai mult?

Multe dintre prozele volumului mizează pe elipsă, pe informaţia lacunară, pe scenele lipsă, lăsând în mister personajele conturate până acolo. Un astfel de personaj este conturat de Laura Sorin în Lună nebună, personaj memorabil în absenţa unui nume propriu, în absenţa unui discurs interior veritabil, înlocuit de o sumă de senzaţii, mirosuri, percepţii rapide, abil construite. Personajele lui Radu Aldulescu, din Descânt de deochi, rămân în ceaţa primei întâlniri (cu cititorul), dar ghicim dincolo de asta o amplă gamă de trăiri, Aldulescu fiind un mare creator de personaje, la fel ca Doina Ruşti. Iozefina din Rondel rămâne şi el în ceaţă, fiind poate personajul despre care am fi dorit să aflăm dacă a trecut efectiv printr-o experienţă traumatică sau a evitat-o în ultimul moment, a fost sau nu îndrăgostită sau doar tentată de o experienţă nouă. Dar tocmai această indeterminare a textului îl face mai interesant.

4. Ce elemente de stil ti-au stârnit interesul prin noutate?

 

Chiar dacă perspectivele insolite ale naratorului abundă în literatură începând de la Măgarul de aur de Apuleius (acolo naratorul coincide cu protagonistul, transformat într-un măgar, după cum se ştie), aş menţiona povestirea Laurei Sorin, Lună nebună ca o excelentă construcţie stilistică a unei astfel de perspective, totodată un punct de vedere redat senzorial cu o consecvenţă menţinută ireproşabil până la capăt, dezvăluind o construcţie perfect simetrică, un cuplu format din două forţe total antagonice. În ansamblu, volumul arată o paletă largă de opţiuni stilistice, toate foarte atent lucrate şi consecvente în raport cu propria premisă.

5.  Pe care dintre scriitorii volumului îi citisesi anterior și care au ajuns la tine doar prin această lectură?
6. Îți place ideea unui volum colectiv, cu povestiri scrise special pentru acest volum? Mai mult decât un roman?

 

5,6. Un astfel de volum colectiv are multiple avantaje: poate fi, pentru un critic, o rapidă informare asupra stării de azi a prozei, o carte de vizită pentru autori necunoscuţi până atunci. Pe de altă parte, ritmul nebun al existenţelor noastre zilnice, fragmentate în extrem, ne-ar predispune către lectura prozei scurte, care, teoretic, ar trebui să aibă mult mai mare priză la public decât romanul, mai potrivit pentru perioadele de repaus, vacanţe (pentru un timp cotidian unitar). Astfel de antologii sunt şi o formă de celebrare a diferenţei într-o lume a uniformizării: e vorba de autori extrem de diferiţi unii de alţii, nu doar ca orizont generaţionist, dar mai ales ca abordare stilistică, de viziune etc. Apropo de ritmul alert: observ că aproape fiecare povestire reflectă stilistic această accelerare a existenţelor noastre, asimilând-o cât se poate de evident.

7. Ce temă ar fi de interes pentru următoarea carte colectivă a Bibliotecii de Proză Contemporană?

În primul rând m-aş gândi la o antologie pe tema sfârşitului lumii, având în vedere ultimii doi ani, dar în acelaşi timp m-aş gândi dacă nu ar fi mai potrivită una despre raportarea la moarte sau una legată de alunecarea ireversibilă a lumii noastre către distopie, către un sistem totalitar bazat pe tehnologie foarte performantă. Realitatea acestor ultimi doi ani le-a actualizat pe toate trei într-o confuzie care mai continuă şi azi. Să nu uităm că, aşa cum spunea cineva, adevărul poate fi formulat cel mai bine doar sub forma ficţiunii.

Romanul iubirilor neîmplinite (despre Abandon , roman de Abdulrazak Gurnah, laureat al Premiului Nobel în 2021)

 

Nimic nu se potriveşte mai bine cu atmosfera verii decât un roman plasat într-o insulă tropicală (Zanzibar), aşa cum este Abandon de Abdulrazak Gurnah (Litera, 2022), câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 2021, informaţie menită să ne suscite şi mai mult interesul în privinţa acestui prozator est-african emigrat în Anglia şi a cărui notă distinctă pare să fie, în privinţa prozei pe care o scrie, tocmai discreţia. Întreg eşafodajul stilistic al romanului pare să evite cu orice preţ epatarea cititorului. Cerinţa implicită a autorului către acesta este tocmai să aibă răbdare şi să citească printre rânduri, însumând la final toate firele desfăşurate până acolo de autor.

Alter-ego-ul acestuia enunţă undeva, spre finalul romanului, ideea că relaţiile interasiale sunt mult prea slab rezprezentate în literatura africană, un gol pe care chiar romanul de faţă încearcă să-l umple, într-un mod la fel de discret, oferind impresia, până la un punct, că poveştile se deapănă de la sine, refuzând parcă şi simpla încercare de a-l considera roman de dragoste.

Abandon conţine într-adevăr două poveşti de iubire care se influenţează una pe cealaltă peste timp, prin destinele a trei generaţii, dar Gurnah se foloseşte de acestea pentru a putea sonda mai bine prăpastia dintre europeni şi localnici, tensiunea permanentă între două sisteme de valori radical diferite, prăpastia dintre cele două rase fiind adâncită şi de diferenţa dintre islamism şi creştinism, aşa cum la Chinua Achebe în clasicul O lume se destramă lupta dintre cele două rase se traducea prin conflictul dintre credinţele locale şi creştinismul importat de colonişti. Nici contextul cronologic al fiecărei poveşti de iubire nu pare ales la întâmplare: iubirea dintre Martin Pearce şi Rehana se înfiripă în jurul anului 1899, când nimic nu părea să poată clinti exploatarea colonialistă, căreia îi este consacrată prima parte a romanului, o radiografie a gesturilor simple, cotidiene, refăcute cu minuţiozitate de autor pentru a ne oferi modul de funcţionare al unei astfel de colonii şi a relaţiilor de putere, a claselor sociale ermetic închise, a codurilor care impun limitele pentru fiecare.

Romanul se deschide cu şocul întâlnirii dintre două rase: Hassanali, cel care îl va salva pe Pearce, are impresia că a întâlnit o creatură din altă lume, ştiind că evenimentul conţine nenumărate potenţialităţi negative (fapt confirmat ulterior). Începutul romanului mai are şi funcţia de a încifra în subtext un fel de întâlnire primordială între cele două rase, perspectiva aparţinând localnicilor, marcată de o spaimă ancestrală, pe care o poţi avea doar faţă de duhurile din alte lumi. (cu toate acestea, impulsul lui Hassanali şi al localnicilor este de a oferi ajutorul, iar al europenilor de a-i considera vinovaţi, de a-i acuza mereu de ceva).

A doua poveste e plasată în jurul anului 1963 şi al câştigării independenţei faţă de puterea colonială britanică, urmărind mult mai atent înfiriparea iubirii dintre Amin şi Jamila, o naraţiune menită să expună şi mai clar interdicţiile lumii musulmane, reverberate în cele mai mici aspecte cotidiene, odiseea complicatelor probleme ale onoarei de familie, peste care nu se poate trece, o limită tragică marcând destinele celor implicaţi. Sfârşitul relaţiei lor coincide cu haosul dezlănţuit imediat după retragerea stăpânirii britanice şi cu plecarea definitivă a lui Rashid în Anglia, fratele lui Amin şi alter-ego-ul autorului, prin intermediul căruia ni se oferă şi o imagine rapidă a vieţii în exil, o amară spulberare a iluziilor înfiripate acasă în legătură cu Anglia.

Ambele poveşti de iubire sunt întrerupte într-un mod neaşteptat, pe când visul pare mai frumos, autorul spulberând, în cazul primei poveşti, magia printr-o intervenţie autoreferenţială foarte directă. Aceest fapt lasă fără explicaţie mai ales finalul acestei naraţiuni: nu vom şti care au fost motivele sfârşitului legăturii dintre Pearce şi Rehana, care au ales să trăiască în văzul lumii, sfidând convenţiile vremii. Putem doar presupune că presiunea socială a fost prea mare, iar cel care a cedat a fost Pearce, căruia autorul îi construieşte o imagine destul de favorabilă până acolo (prin contrast cu Frederick sau Burton, portrete clasice de colonişti, primul regretând mereu Anglia, iar al doilea visând la exterminarea totală a populaţiei băştinaşe). Confesiunea auctorială vizează dificultatea de a scrie despre iubire, de a evita celelalte mobiluri pe care mentalul epocii noastre tinde să le proiecteze mereu asupra unei astfel de relaţii: „Asta este epoca noastră. Credem că ştim că miracolul este o minciună şi căutăm întotdeauna explicaţia ascunsă sau eliminată. Am prefera ca mobiluri lăcomia sau pofta carnală în locul dragostei.” (p.154).

Sunt două poveşti de dragoste al căror final tragic poate fi doar intuit, implicând două personaje feminine mai puternice decât partenerii lor, mai dispuse să sfideze normele sociale, spre deosebire de personajele masculine care, la cel mai mic seism, bat în retragere. Gurnah ne înfăţişează o altă Africă decât cea din O lume se destramă, ancorată în viaţa urbană, internalizând pe deplin relaţiile de tip colonial, dar în esenţă aceeaşi, adică punând mai presus de individ normele sociale ale comunităţii. Întrebările lăsate în suspans de roman sunt legate de puterea iubirii de a trece de barierele raselor, de a rezista în faţa eroziunii constante din partea cutumelor sociale. La ambele, Gurnah pare să răspundă de fapt afirmativ.

Despre proza lui Radu Aldulescu

 

Paradoxul universului ficţional marca Aldulescu este că, deşi se află sub spectrul tragediei, care apare negreşit la finalul romanelor sale, deşi cuprinde multe personaje în luptă cu sărăcia, cu neînţelegerea lumii, cu destinul neîndurător, cu autoritatea şi sistemul social crud, cu lipsa afecţiunii din partea aproapelui, cu toate acestea este un loc imaginar spre care ceva te îndeamnă mereu să te întorci. M-am tot întrebat care să fie motivele. Să fie faptul că reflectă atât de bine resorturile ascunse ale lumii noastre? Să fie faptul că nimic nu e forţat, totul este de un firesc absolut imperturbabil, dar în acelaşi timp ne şochează implicit? Să fie din cauză că nicio scenă nu pare scrisă pentru a căuta vreun efect, fiecare fiind de fapt surprinsă cu acuitatea intensă a unui simţ fin de observaţie? Să fie pentru că, din ampla galerie foarte diversă a personajelor, sigur există cel puţin unul în care ne regăsim (deocamdată mă gândesc mereu la Aurel Golea..)? Să fie pentru că Aldulescu este unul dintre rarii creatori de personaje din literatura noastră, cu o capacitate inepuizabilă de a le dezvălui fizionomia psihică prin propriul lor discurs? Să fie pentru că proza lui dezvăluie un mare stilist al vorbirii personajelor sale, pe care ştie ca nimeni altul să le asculte?

Da, şi mai mult decât atât: întorşi dintre paginile cărţilor sale, ni se confirmă impresia că lumea, dincolo de nenorocirile ei prea vizibile (şi imprevizibile) are totuşi sens, are nişte tâlcuri ascunse pe care, dacă îi citim cu atenţie romanele, învăţăm să le descifrăm. Paradoxul lui Aldulescu e şi cel al marii literaturi.