- Relatează o scenă care ti-a rămas în minte (dintr-una din
povestiri)
Acum câteva zile mi-ar fi fost mai greu să răspund la această întrebare, pentru
că fiecare dintre povestirile din Dragostea când te doare are cel puţin
o scenă memorabilă. Dar nu pot să nu scriu despre această ştire absolut
şocantă, venită mult după ce am citit povestirea lui Allex Truşcă, Totul,
cum am stabilit . Ştirea: o mireasă a murit împuşcată la propria nuntă,
după ce un invitat a tras în aer, după o tradiţie iraniană (aici versiunile
diferă, unii scriu că a tras cu un pistol, alţii pomenesc de o puşcă etc).
Văzând ştirea am îngheţat (citisem textul cu o lună în urmă..) Povestirea
învăluie un eveniment similar, prin multiple strategii narative pe care nu le
voi analiza aici, în aşa fel încât la final ne întrebăm dacă evenimentul chiar
a avut loc sau e rodul imaginaţiei surescitate a protagonistului (perspectiva
este mereu a lui). Iată o întâlnire bizară, imposibilă, între realitate şi ficţiune,
cu multiple semnificaţii, despre care s-ar putea scrie o altă povestire...
Povestirea lui Cosmin
Leucuţa ne conduce spre teritoriul nostalgiilor copilăriei, făcându-ne să ne
îndrăgostim de personajul ei misterios, oferind spre final o întorsătură neaşteptată,
pe care n-o voi dezvălui.
Dar
povestirile din volum sunt extrem de diferite ca formulă, nu toate mizează pe o
singură scenă-şoc: Rondelul Doinei Ruşti pare să pornească de la pariul
contrar: cum să scrii o povestire fără a recurge la un astfel de moment, dar
oferind o atmosferă de mare tensiune de la început până la sfârşit, bazată pe
senzaţia de permanent pericol în care se găseşte Iozefina, fără să ştie, ca şi
cum am vedea-o călcând pe un fir subţire, la mare înălţime..
Liviu G. Stan pare să mizeze
pe ambele paliere ale efectului, şi pe o atmosferă aparte clădită pe parcurs,
fiind bine ancorat în senzorial, dar şi pe o surpriză la final, una care să
pună împreună grotescul şi candoarea.
2. În care dintre întâmplări, gesturi te-ai regăsit?
M-am regăsit cel mai bine în
„mesajul” povestirii lui Dorian Dron, Mesajul, o proză-protest contra a
ce am trăit cu toţii, dar am asistat fără să putem face ceva, fără să putem
opri nebunia: discriminările pe baza unui aşa-zis certificat verde, cruciada mediatică
şi socială contra nevaccinaţilor, într-un cuvânt, dictatura sanitară. E o
povestire scrisă la cald, fără ocolişuri, care mizează tocmai pe scenele-şoc
care ne-ar putea trezi din letargia acceptării a oricăror restricţii.
Povestirea lui Dron transmite bine şi senzaţia pe care unii dintre noi am
avut-o prin 2020 sau 2021 că orice abuzuri ar putea fi posibile, chiar sub
ochii noştri, chiar sub pavăza legii.
Dar m-am regăsit şi în
povestirea lui Radu Găvan, Între nisip şi apă, un excelent text despre
bătrâneţe, singurătate, trecerea timpului şi înstrăinarea totală faţă de
prezent. M-am regăsit şi în atmosfera excelent construită de Cosmin Leucuţa în
povestirea lui, hrănită parcă exclusiv de nostalgii după vremuri şi personaje
trecute, dispărute ireversibil.
3. Există un personaj despre care ți-ar fi plăcut să știi mai mult?
Multe dintre prozele
volumului mizează pe elipsă, pe informaţia lacunară, pe scenele lipsă, lăsând
în mister personajele conturate până acolo. Un astfel de personaj este conturat
de Laura Sorin în Lună nebună, personaj memorabil în absenţa unui nume
propriu, în absenţa unui discurs interior veritabil, înlocuit de o sumă de
senzaţii, mirosuri, percepţii rapide, abil construite. Personajele lui Radu
Aldulescu, din Descânt de deochi, rămân în ceaţa primei întâlniri (cu
cititorul), dar ghicim dincolo de asta o amplă gamă de trăiri, Aldulescu fiind
un mare creator de personaje, la fel ca Doina Ruşti. Iozefina din Rondel
rămâne şi el în ceaţă, fiind poate personajul despre care am fi dorit să aflăm
dacă a trecut efectiv printr-o experienţă traumatică sau a evitat-o în ultimul
moment, a fost sau nu îndrăgostită sau doar tentată de o experienţă nouă. Dar
tocmai această indeterminare a textului îl face mai interesant.
4. Ce elemente de stil ti-au stârnit interesul prin noutate?
Chiar dacă perspectivele
insolite ale naratorului abundă în literatură începând de la Măgarul de aur
de Apuleius (acolo naratorul coincide cu protagonistul, transformat într-un
măgar, după cum se ştie), aş menţiona povestirea Laurei Sorin, Lună nebună
ca o excelentă construcţie stilistică a unei astfel de perspective, totodată un
punct de vedere redat senzorial cu o consecvenţă menţinută ireproşabil până la
capăt, dezvăluind o construcţie perfect simetrică, un cuplu format din două
forţe total antagonice. În ansamblu, volumul arată o paletă largă de opţiuni
stilistice, toate foarte atent lucrate şi consecvente în raport cu propria
premisă.
5. Pe care dintre scriitorii volumului îi citisesi anterior și care au ajuns la tine doar prin această
lectură?
6. Îți place ideea unui volum
colectiv, cu povestiri scrise special pentru acest volum? Mai mult decât un
roman?
5,6. Un astfel de volum
colectiv are multiple avantaje: poate fi, pentru un critic, o rapidă informare
asupra stării de azi a prozei, o carte de vizită pentru autori necunoscuţi până
atunci. Pe de altă parte, ritmul nebun al existenţelor noastre zilnice,
fragmentate în extrem, ne-ar predispune către lectura prozei scurte, care,
teoretic, ar trebui să aibă mult mai mare priză la public decât romanul, mai
potrivit pentru perioadele de repaus, vacanţe (pentru un timp cotidian unitar).
Astfel de antologii sunt şi o formă de celebrare a diferenţei într-o lume a
uniformizării: e vorba de autori extrem de diferiţi unii de alţii, nu doar ca
orizont generaţionist, dar mai ales ca abordare stilistică, de viziune etc.
Apropo de ritmul alert: observ că aproape fiecare povestire reflectă stilistic
această accelerare a existenţelor noastre, asimilând-o cât se poate de evident.
7. Ce temă ar fi de interes pentru următoarea carte colectivă a Bibliotecii de
Proză Contemporană?
În primul rând m-aş gândi la
o antologie pe tema sfârşitului lumii, având în vedere ultimii doi ani, dar în
acelaşi timp m-aş gândi dacă nu ar fi mai potrivită una despre raportarea la
moarte sau una legată de alunecarea ireversibilă a lumii noastre către
distopie, către un sistem totalitar bazat pe tehnologie foarte performantă.
Realitatea acestor ultimi doi ani le-a actualizat pe toate trei într-o confuzie
care mai continuă şi azi. Să nu uităm că, aşa cum spunea cineva, adevărul poate
fi formulat cel mai bine doar sub forma ficţiunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu