Romanul iubirilor neîmplinite (despre Abandon , roman de Abdulrazak Gurnah, laureat al Premiului Nobel în 2021)

 

Nimic nu se potriveşte mai bine cu atmosfera verii decât un roman plasat într-o insulă tropicală (Zanzibar), aşa cum este Abandon de Abdulrazak Gurnah (Litera, 2022), câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 2021, informaţie menită să ne suscite şi mai mult interesul în privinţa acestui prozator est-african emigrat în Anglia şi a cărui notă distinctă pare să fie, în privinţa prozei pe care o scrie, tocmai discreţia. Întreg eşafodajul stilistic al romanului pare să evite cu orice preţ epatarea cititorului. Cerinţa implicită a autorului către acesta este tocmai să aibă răbdare şi să citească printre rânduri, însumând la final toate firele desfăşurate până acolo de autor.

Alter-ego-ul acestuia enunţă undeva, spre finalul romanului, ideea că relaţiile interasiale sunt mult prea slab rezprezentate în literatura africană, un gol pe care chiar romanul de faţă încearcă să-l umple, într-un mod la fel de discret, oferind impresia, până la un punct, că poveştile se deapănă de la sine, refuzând parcă şi simpla încercare de a-l considera roman de dragoste.

Abandon conţine într-adevăr două poveşti de iubire care se influenţează una pe cealaltă peste timp, prin destinele a trei generaţii, dar Gurnah se foloseşte de acestea pentru a putea sonda mai bine prăpastia dintre europeni şi localnici, tensiunea permanentă între două sisteme de valori radical diferite, prăpastia dintre cele două rase fiind adâncită şi de diferenţa dintre islamism şi creştinism, aşa cum la Chinua Achebe în clasicul O lume se destramă lupta dintre cele două rase se traducea prin conflictul dintre credinţele locale şi creştinismul importat de colonişti. Nici contextul cronologic al fiecărei poveşti de iubire nu pare ales la întâmplare: iubirea dintre Martin Pearce şi Rehana se înfiripă în jurul anului 1899, când nimic nu părea să poată clinti exploatarea colonialistă, căreia îi este consacrată prima parte a romanului, o radiografie a gesturilor simple, cotidiene, refăcute cu minuţiozitate de autor pentru a ne oferi modul de funcţionare al unei astfel de colonii şi a relaţiilor de putere, a claselor sociale ermetic închise, a codurilor care impun limitele pentru fiecare.

Romanul se deschide cu şocul întâlnirii dintre două rase: Hassanali, cel care îl va salva pe Pearce, are impresia că a întâlnit o creatură din altă lume, ştiind că evenimentul conţine nenumărate potenţialităţi negative (fapt confirmat ulterior). Începutul romanului mai are şi funcţia de a încifra în subtext un fel de întâlnire primordială între cele două rase, perspectiva aparţinând localnicilor, marcată de o spaimă ancestrală, pe care o poţi avea doar faţă de duhurile din alte lumi. (cu toate acestea, impulsul lui Hassanali şi al localnicilor este de a oferi ajutorul, iar al europenilor de a-i considera vinovaţi, de a-i acuza mereu de ceva).

A doua poveste e plasată în jurul anului 1963 şi al câştigării independenţei faţă de puterea colonială britanică, urmărind mult mai atent înfiriparea iubirii dintre Amin şi Jamila, o naraţiune menită să expună şi mai clar interdicţiile lumii musulmane, reverberate în cele mai mici aspecte cotidiene, odiseea complicatelor probleme ale onoarei de familie, peste care nu se poate trece, o limită tragică marcând destinele celor implicaţi. Sfârşitul relaţiei lor coincide cu haosul dezlănţuit imediat după retragerea stăpânirii britanice şi cu plecarea definitivă a lui Rashid în Anglia, fratele lui Amin şi alter-ego-ul autorului, prin intermediul căruia ni se oferă şi o imagine rapidă a vieţii în exil, o amară spulberare a iluziilor înfiripate acasă în legătură cu Anglia.

Ambele poveşti de iubire sunt întrerupte într-un mod neaşteptat, pe când visul pare mai frumos, autorul spulberând, în cazul primei poveşti, magia printr-o intervenţie autoreferenţială foarte directă. Aceest fapt lasă fără explicaţie mai ales finalul acestei naraţiuni: nu vom şti care au fost motivele sfârşitului legăturii dintre Pearce şi Rehana, care au ales să trăiască în văzul lumii, sfidând convenţiile vremii. Putem doar presupune că presiunea socială a fost prea mare, iar cel care a cedat a fost Pearce, căruia autorul îi construieşte o imagine destul de favorabilă până acolo (prin contrast cu Frederick sau Burton, portrete clasice de colonişti, primul regretând mereu Anglia, iar al doilea visând la exterminarea totală a populaţiei băştinaşe). Confesiunea auctorială vizează dificultatea de a scrie despre iubire, de a evita celelalte mobiluri pe care mentalul epocii noastre tinde să le proiecteze mereu asupra unei astfel de relaţii: „Asta este epoca noastră. Credem că ştim că miracolul este o minciună şi căutăm întotdeauna explicaţia ascunsă sau eliminată. Am prefera ca mobiluri lăcomia sau pofta carnală în locul dragostei.” (p.154).

Sunt două poveşti de dragoste al căror final tragic poate fi doar intuit, implicând două personaje feminine mai puternice decât partenerii lor, mai dispuse să sfideze normele sociale, spre deosebire de personajele masculine care, la cel mai mic seism, bat în retragere. Gurnah ne înfăţişează o altă Africă decât cea din O lume se destramă, ancorată în viaţa urbană, internalizând pe deplin relaţiile de tip colonial, dar în esenţă aceeaşi, adică punând mai presus de individ normele sociale ale comunităţii. Întrebările lăsate în suspans de roman sunt legate de puterea iubirii de a trece de barierele raselor, de a rezista în faţa eroziunii constante din partea cutumelor sociale. La ambele, Gurnah pare să răspundă de fapt afirmativ.