Paradoxul universului ficţional marca Aldulescu este că, deşi se află sub spectrul tragediei, care
apare negreşit la finalul romanelor sale, deşi cuprinde multe personaje în
luptă cu sărăcia, cu neînţelegerea lumii, cu destinul neîndurător, cu
autoritatea şi sistemul social crud, cu lipsa afecţiunii din partea aproapelui,
cu toate acestea este un loc imaginar spre care ceva te îndeamnă mereu să te
întorci. M-am tot întrebat care să fie motivele. Să fie faptul că reflectă atât
de bine resorturile ascunse ale lumii noastre? Să fie faptul că nimic nu e
forţat, totul este de un firesc absolut imperturbabil, dar în acelaşi timp ne
şochează implicit? Să fie din cauză că nicio scenă nu pare scrisă pentru a
căuta vreun efect, fiecare fiind de fapt surprinsă cu acuitatea intensă a unui
simţ fin de observaţie? Să fie pentru că, din ampla galerie foarte diversă a
personajelor, sigur există cel puţin unul în care ne regăsim (deocamdată mă
gândesc mereu la Aurel Golea..)? Să fie pentru că Aldulescu este unul dintre
rarii creatori de personaje din literatura noastră, cu o capacitate
inepuizabilă de a le dezvălui fizionomia psihică prin propriul lor discurs? Să
fie pentru că proza lui dezvăluie un mare stilist al vorbirii personajelor
sale, pe care ştie ca nimeni altul să le asculte?
Da, şi mai mult decât atât: întorşi dintre
paginile cărţilor sale, ni se confirmă impresia că lumea, dincolo de
nenorocirile ei prea vizibile (şi imprevizibile) are totuşi sens, are nişte
tâlcuri ascunse pe care, dacă îi citim cu atenţie romanele, învăţăm să le
descifrăm. Paradoxul lui Aldulescu e şi cel al marii literaturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu