Mult mai pregnant decât în cazul ficţiunii obişnuite, naraţiunea din zona
SF se generează de la întrebarea ce-ar fi dacă? Cel mai recent roman (Alfabetul
distopiilor, 2021) al lui Gheorghe Săsărman, autor cvasi-clasicizat al
genului, porneşte de la o astfel de supoziţie: ce-ar fi dacă, într-un moment
privilegiat al existenţei noastre, am intra în contact simultan cu o infinitate
de scenarii ale viitorului, o extrapolare a unor nelinişti, tot mai multe, ale
prezentului devenit în fiecare zi mai incomprehensibil, ieşit din limitele
liniştitoare ale lumii de ieri. Ce-ar fi dacă am putea plonja, aproape ca
într-o realitate virtuală, în fiecare dintre aceste lumi posibile, asistând la
ultimele consecinţe ale progresului, generate fie de haosul maxim din prima
naraţiune (Universalism) sau de ordinea totală, fără rest, evident
distopică, ca în majoritatea acestor povestiri care se pot citi şi separat,
având fiecare autonomie faţă de întreg, convergente datorită tematicii (ca în
celebra carte de Isaac Asimov, Eu, robotul). De fiecare dată, în spatele
aparenţei de lume perfectă, la privirea atentă a protagonistului-narator, se
iveşte oroarea, secretul ascuns, care este, aproape de fiecare dată, de natură
totalitară. Un roman în cinci scenarii posibile, care merită citit şi de cei
care nu sunt pasionaţi de SF, tocmai pentru că ne-am apropiat incredibil de
mult de aceste probleme generate de dominaţia tehnologiei, cu sagacitate
circumscrise de autor.
Poate cel mai familiar dintre aceste naraţiuni a
devenit, datorită pandemiei, cel de-al doilea capitol, Transumanism,
unde este descrisă dependenţa de tehnică, supravegherea totală prin intermediul
obiectelor oferite de aceasta, cu elita supraoamenilor care deţin deja puterea
supremă contra unei imense mase de oameni absorbiţi deplin de regimul virtual,
fără a putea alege calea tradiţională a realităţii, aşa cum anticipa Jean
Baudrillard acum treizeci de ani (hiperrealul nu mai e azi o metaforă, a
devenit palpabil).
Gheorghe Săsărman este un convingător critic al
transumanismului: digitalizarea fusese atent planificată cu mult timp înainte,
având miza de a împlini nu confortul individului, ci supravegherea lui totală,
mai mult, de remodelare fizică prin cipuri implantate şi inginerie genetică
(apare şi ideea malthusiană a programului de reducere al populaţiei globului).
Opozanţii sunt eliminaţi rapid (n-ar fi stricat dacă romanul ar fi detaliat
acest aspect cu mai multe scene concrete, personaje etc). Naraţiunea se încheie
cu o imagine memorabilă: panorama alveolelor care au invadat pământul, alveole
izolând fiecare individ de lumea reală, în mod iremediabil, cu formularea la
fel de concisă a romancierului: „virtu-omenirea e condusă total, de la
incubator la incinerator” (p.84) de către o elită care, paradoxal, se refugiază
în obiectele menite să restaureze autenticitatea vechiului domeniu pur al
realului. În vremea crizei Covid, pentru cei suficient de înţelepţi pentru a
privi dincolo de ştirile oficiale, s-a putut observa ameninţarea unei elite
izolată de problemele masei globale, capabilă să-şi multiplice monstruos
câştigurile, obligând majoritatea instituţiilor sau indivizilor să depindă de
artefactele produse de companiile lor (prin trecerea la regimul online), iar
romanul este cât se poate de precis în acest diagnostic, cu toate că nu mai
beneficiază de un decalaj temporal suficient de mare încât să-l considerăm
profetic. Dar acest fapt nu este un defect, ci un simptom al contextului nostru
care ar trebui să ne dea de gândit: progresul tehnologic (şi nu numai) este
atât de rapid încât nici ficţiunea de anticipaţie nu mai poate ţine pasul, aşa
cum acelaşi Baudrillard anticipa: genul sf are dificultăţi mari în a rămâne
distanţat de prezent, devenit el însuşi o emanaţie a acestui gen considerat şi
azi marginal, cu toate că ar trebui plasat alături de literatura mainstream
(cum sugerează şi postfaţatorul volumului, Ştefan Borbély). În absenţa
capacităţii de distanţare, satira a devenit un mijloc stilistic important, la
fel ca în recentul film Don’t Look Up, unde este la ordinea zilei faptul
că stăpânii lumii, nişte tehnocraţi fără scrupule, sunt noii
demiurgi-supraoameni, capabili să-şi perpetueze viaţa la nesfârşit (chiar şi
după un dezastru planetar total).
Un alt capitol, Oicumena, schimbă total
registrul scenariilor distopice, creionând ameninţarea fundamentalismului
religios, generatorul altei lumi posibile, la fel de totalitare, un ev mediu
care a şters istoria (mai ales culturală) aşa cum o cunoaştem (la fel ca în
numeroase alte naraţiuni post-apocaliptice), omenirea plutind într-o ignoranţă
absolută, folosită din plin de putere (exclusiv religioasă), cam ca în Supunere
de Michel Houellebecq (menţionat chiar de narator) sau în 2049 de
Boualem Sansal, dar şi în Testamentele lui Atwood. Apariţia acestui
protagonist-narator actant se produce în mijlocul unui
proces-execuţie-spectacol, având în centru o victimă de sex feminin, acuzată că
a apărut în mijlocul comunităţii îmbrăcată prea sumar, scandalizând publicul
masculin (femeile puteau circula doar acoperite în întregime). Ordinea terorii
totalitare pare mult mai dură atunci când la putere sunt bărbaţii (aşa e şi în
acest capitol), decât în cazul regatului femeilor din Amazonia (ultimul
capitol), ordine de care nici protagonistul nu scapă, trecând prin chinuri
administrate metodic pentru a-l face să mărturisească păcate imaginare.
Iniţiatorul în tainele acestei lumi îi explică faptul că autocritica şi
confesiunea totală funcţionează perfect pentru fiecare individ, perpetuând fără
proteste aceeaşi stare de fapt (ca în filmul de debut al lui George Lucas, THX
1138, din 1971). Şi aici, ca în multe alte scenarii distopice, femeile sunt
cele care vor declanşa eliberarea, iniţiind o revoluţie, un deus ex machina
care survine şi în cazul scenariului postumanist din capitolul omonim, de
această dată mult mai misterios, aparent chiar o intervenţie divină, singura
care poate sparge continuumul virtualităţii tehnologice.
Capitolul despre postumanism conţine cel puţin o
idee cu mare potenţial narativ, din care ar fi ieşit un roman interesant,
inedit faţă de ce s-a scris pe subiect: protagonistul are şansa de a-şi întâlni
propria dublură digitală, într-o lume în care originalele umane au fost treptat
nimicite, având o primă impresie că umanitatea s-a metamorfozat, prin puterea
aceloraşi tehnocraţi-demiurgi, în suma unor fiinţe digitale perfect controlate
prin algoritmi, activate după bunul plac al aceloraşi potentaţi, parte dintr-o
memorie cibernetică globală, care a aglutinat aparent ireversibil întreaga
realitate. Spre deosebire de un Philip K. Dick, a cărui proză a avut marea
deschidere către ambiguizările ontologice şi implicit către postmodernism,
Săsărman nu mizează pe vertijurile ontologice ale acestor lumi posibile, nici în
acest caz ofertant al deambulărilor protagonistului printr-un labirint virtual,
unde obiectele apar şi dispar în mod misterios. Mai simplu spus, întrebarea
„care este lumea-bază dintre toate
aceste versiuni?” primeşte de fiecare dată un răspuns destul de rapid şi decisiv.
Miza este alta, mai apropiată de meditaţia
reflexivă a eseului, distanţată de efectele unei reprezentări prozastice având
ca scop pura plăcere a ambiguităţii. Chiar şi revenirile din vis spre prezentul
protagonistului se produc cu mare firesc şi fără accidente, ca şi cum ar fi
vorba de un mecanism care nu dă erori (mi-ar fi plăcut să existe măcar una),
astfel că personajul lui Săsărman părăseşte de fiecare dată în siguranţă
universul străin în care a plonjat, ca un adevărat „turist” temporal – suntem
oricum în acelaşi spaţiu al Terrei, diferenţa e dată de cronologie (în acest
caz, punctul ucronic, acel moment în care evenimentele puteau lua o anume
întorsătură ireversibilă, este plasat nu în trecut, ci într-un viitor apropiat
şi rămâne mereu ascuns, fie sub ignoranţa martorilor din viitor, fie cenzurat
de versiunea oficială a puterii totalitare, care oricum rescrie radical
istoria). Romanul „se revanşează” sub raport vizual, oferind acestor modificări
ale spaţiului descrieri foarte precise, palpabile şi memorabile, chiar dacă are
de-a face şi cu „abstracţiuni”, cu metamorfoze ale spaţiului virtual ce pot fi
cu greu surprinse în limbajul verbal.
Săsărman se
dovedeşte şi cu acest scenariu un umanist redutabil, inserând povestea primului
om care a refuzat nemurirea (p.191), poveste transmisă în chip de legendă, din
generaţie în generaţie, ca fundament al unei noi rezistenţe a umanului în faţa
non-umanului tehnologic. Fiecare scenariu distopic are o astfel de supapă, dar
şi rezolvare (speranţa că rezistenţa va triumfa), cu excepţia ultimei
naraţiuni, Amazonia, o incursiune într-o orânduire aparent paradisiacă,
guvernată de femei, unde bărbaţii par a fi dispărut cu desăvârşire. Spre final
vom afla de ce este vorba tot de o distopie, cu dezvăluirea aceluiaşi tip de
secret teribil, care menţine ordinea totalitară a lumii acestor fiinţe feminine
a căror sexualitate a fost abolită. Chiar şi aici autorul strecoară un dram de
speranţă: există câteva personaje care au reuşit să se sustragă acestei
aseptizări a simţurilor, cum este Dora, pe care protagonistul are şansa de a o
întâlni, oferindu-i ocazia de a participa la organizarea unei rezistenţe
viitoare.
Din nou am avut senzaţia apropierii de o serie de
filme distopice din anii ’70: episodul cu Dora care îl salvează pe protagonist
de experimentele puterii, cazându-l în secret în propria casă, mi-a amintit de
comedia lui Woody Allen, Sleeper (1973), parodie după Wells şi al său When
the Sleeper Wakes. Paradoxul acestui roman este că, deşi se bazează, în
fiecare caz, pe vria de neoprit a tehnologiei, deşi acest fapt ar fi trebuit să
genereze o viziune tehnofobă radicală, asistăm la o îmblânzire a acesteia
datorată unui asimovism subteran, asezonat cu ironie şi umor, care asigură o
trecere mai lină peste marile coşmaruri din spatele acestor naraţiuni. Aceste
întoarceri sigure ale protagonistului spre lumea sa par să ne sugereze că orice
coşmar tehnologic poate fi înfrânt prin puterea minţii, îndemn optimist şi
umanist de care avem nevoie într-un moment al progresului tehnologic mult prea
accelerat.
După un amplu roman total diferit ca tematică,
stil şi structură (Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri, 2016),
care dezvoltă minuţios ipoteza revenirii lui Isus într-un oraş german contemporan
(München), cu consecinţele sale mundan-administrative şi filosofice, Gheorghe
Săsărman oferă în Alfabetul distopiilor o carte fundamentală pentru
înţelegerea viitorului apropiat al lumii noastre, prin prisma celor mai
importante aspecte ale progresului tehnic actual, o descriere deopotrivă
reflexivă şi senzorială a consecinţelor acestuia. În pofida titlului, nu este
vorba de un tratat filosofic despre distopie, dar nici despre un roman escapist,
hrănit din fantezii îndepărtate, ci de un roman enciclopedic al lumilor
posibile ce se pot întrezări în filigranul prezentului, făcându-i
comprehensibile aspectele sale cele mai absconse (transumanismul, postumanismul
şi alte excese ideologizante).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu