marți, 8 noiembrie 2022

Un roman in cinci scenarii distopice posibile (despre Alfabetul distopiilor, 2021, de Gheorghe Săsărman)

 

             Mult mai pregnant decât în cazul ficţiunii obişnuite, naraţiunea din zona SF se generează de la întrebarea ce-ar fi dacă? Cel mai recent roman (Alfabetul distopiilor, 2021) al lui Gheorghe Săsărman, autor cvasi-clasicizat al genului, porneşte de la o astfel de supoziţie: ce-ar fi dacă, într-un moment privilegiat al existenţei noastre, am intra în contact simultan cu o infinitate de scenarii ale viitorului, o extrapolare a unor nelinişti, tot mai multe, ale prezentului devenit în fiecare zi mai incomprehensibil, ieşit din limitele liniştitoare ale lumii de ieri. Ce-ar fi dacă am putea plonja, aproape ca într-o realitate virtuală, în fiecare dintre aceste lumi posibile, asistând la ultimele consecinţe ale progresului, generate fie de haosul maxim din prima naraţiune (Universalism) sau de ordinea totală, fără rest, evident distopică, ca în majoritatea acestor povestiri care se pot citi şi separat, având fiecare autonomie faţă de întreg, convergente datorită tematicii (ca în celebra carte de Isaac Asimov, Eu, robotul). De fiecare dată, în spatele aparenţei de lume perfectă, la privirea atentă a protagonistului-narator, se iveşte oroarea, secretul ascuns, care este, aproape de fiecare dată, de natură totalitară. Un roman în cinci scenarii posibile, care merită citit şi de cei care nu sunt pasionaţi de SF, tocmai pentru că ne-am apropiat incredibil de mult de aceste probleme generate de dominaţia tehnologiei, cu sagacitate circumscrise de autor.



Poate cel mai familiar dintre aceste naraţiuni a devenit, datorită pandemiei, cel de-al doilea capitol, Transumanism, unde este descrisă dependenţa de tehnică, supravegherea totală prin intermediul obiectelor oferite de aceasta, cu elita supraoamenilor care deţin deja puterea supremă contra unei imense mase de oameni absorbiţi deplin de regimul virtual, fără a putea alege calea tradiţională a realităţii, aşa cum anticipa Jean Baudrillard acum treizeci de ani (hiperrealul nu mai e azi o metaforă, a devenit palpabil).

Gheorghe Săsărman este un convingător critic al transumanismului: digitalizarea fusese atent planificată cu mult timp înainte, având miza de a împlini nu confortul individului, ci supravegherea lui totală, mai mult, de remodelare fizică prin cipuri implantate şi inginerie genetică (apare şi ideea malthusiană a programului de reducere al populaţiei globului). Opozanţii sunt eliminaţi rapid (n-ar fi stricat dacă romanul ar fi detaliat acest aspect cu mai multe scene concrete, personaje etc). Naraţiunea se încheie cu o imagine memorabilă: panorama alveolelor care au invadat pământul, alveole izolând fiecare individ de lumea reală, în mod iremediabil, cu formularea la fel de concisă a romancierului: „virtu-omenirea e condusă total, de la incubator la incinerator” (p.84) de către o elită care, paradoxal, se refugiază în obiectele menite să restaureze autenticitatea vechiului domeniu pur al realului. În vremea crizei Covid, pentru cei suficient de înţelepţi pentru a privi dincolo de ştirile oficiale, s-a putut observa ameninţarea unei elite izolată de problemele masei globale, capabilă să-şi multiplice monstruos câştigurile, obligând majoritatea instituţiilor sau indivizilor să depindă de artefactele produse de companiile lor (prin trecerea la regimul online), iar romanul este cât se poate de precis în acest diagnostic, cu toate că nu mai beneficiază de un decalaj temporal suficient de mare încât să-l considerăm profetic. Dar acest fapt nu este un defect, ci un simptom al contextului nostru care ar trebui să ne dea de gândit: progresul tehnologic (şi nu numai) este atât de rapid încât nici ficţiunea de anticipaţie nu mai poate ţine pasul, aşa cum acelaşi Baudrillard anticipa: genul sf are dificultăţi mari în a rămâne distanţat de prezent, devenit el însuşi o emanaţie a acestui gen considerat şi azi marginal, cu toate că ar trebui plasat alături de literatura mainstream (cum sugerează şi postfaţatorul volumului, Ştefan Borbély). În absenţa capacităţii de distanţare, satira a devenit un mijloc stilistic important, la fel ca în recentul film Don’t Look Up, unde este la ordinea zilei faptul că stăpânii lumii, nişte tehnocraţi fără scrupule, sunt noii demiurgi-supraoameni, capabili să-şi perpetueze viaţa la nesfârşit (chiar şi după un dezastru planetar total).

Un alt capitol, Oicumena, schimbă total registrul scenariilor distopice, creionând ameninţarea fundamentalismului religios, generatorul altei lumi posibile, la fel de totalitare, un ev mediu care a şters istoria (mai ales culturală) aşa cum o cunoaştem (la fel ca în numeroase alte naraţiuni post-apocaliptice), omenirea plutind într-o ignoranţă absolută, folosită din plin de putere (exclusiv religioasă), cam ca în Supunere de Michel Houellebecq (menţionat chiar de narator) sau în 2049 de Boualem Sansal, dar şi în Testamentele lui Atwood. Apariţia acestui protagonist-narator actant se produce în mijlocul unui proces-execuţie-spectacol, având în centru o victimă de sex feminin, acuzată că a apărut în mijlocul comunităţii îmbrăcată prea sumar, scandalizând publicul masculin (femeile puteau circula doar acoperite în întregime). Ordinea terorii totalitare pare mult mai dură atunci când la putere sunt bărbaţii (aşa e şi în acest capitol), decât în cazul regatului femeilor din Amazonia (ultimul capitol), ordine de care nici protagonistul nu scapă, trecând prin chinuri administrate metodic pentru a-l face să mărturisească păcate imaginare. Iniţiatorul în tainele acestei lumi îi explică faptul că autocritica şi confesiunea totală funcţionează perfect pentru fiecare individ, perpetuând fără proteste aceeaşi stare de fapt (ca în filmul de debut al lui George Lucas, THX 1138, din 1971). Şi aici, ca în multe alte scenarii distopice, femeile sunt cele care vor declanşa eliberarea, iniţiind o revoluţie, un deus ex machina care survine şi în cazul scenariului postumanist din capitolul omonim, de această dată mult mai misterios, aparent chiar o intervenţie divină, singura care poate sparge continuumul virtualităţii tehnologice.

Capitolul despre postumanism conţine cel puţin o idee cu mare potenţial narativ, din care ar fi ieşit un roman interesant, inedit faţă de ce s-a scris pe subiect: protagonistul are şansa de a-şi întâlni propria dublură digitală, într-o lume în care originalele umane au fost treptat nimicite, având o primă impresie că umanitatea s-a metamorfozat, prin puterea aceloraşi tehnocraţi-demiurgi, în suma unor fiinţe digitale perfect controlate prin algoritmi, activate după bunul plac al aceloraşi potentaţi, parte dintr-o memorie cibernetică globală, care a aglutinat aparent ireversibil întreaga realitate. Spre deosebire de un Philip K. Dick, a cărui proză a avut marea deschidere către ambiguizările ontologice şi implicit către postmodernism, Săsărman nu mizează pe vertijurile ontologice ale acestor lumi posibile, nici în acest caz ofertant al deambulărilor protagonistului printr-un labirint virtual, unde obiectele apar şi dispar în mod misterios. Mai simplu spus, întrebarea „care este lumea-bază dintre  toate aceste versiuni?” primeşte de fiecare dată un răspuns destul de rapid şi decisiv.

Miza este alta, mai apropiată de meditaţia reflexivă a eseului, distanţată de efectele unei reprezentări prozastice având ca scop pura plăcere a ambiguităţii. Chiar şi revenirile din vis spre prezentul protagonistului se produc cu mare firesc şi fără accidente, ca şi cum ar fi vorba de un mecanism care nu dă erori (mi-ar fi plăcut să existe măcar una), astfel că personajul lui Săsărman părăseşte de fiecare dată în siguranţă universul străin în care a plonjat, ca un adevărat „turist” temporal – suntem oricum în acelaşi spaţiu al Terrei, diferenţa e dată de cronologie (în acest caz, punctul ucronic, acel moment în care evenimentele puteau lua o anume întorsătură ireversibilă, este plasat nu în trecut, ci într-un viitor apropiat şi rămâne mereu ascuns, fie sub ignoranţa martorilor din viitor, fie cenzurat de versiunea oficială a puterii totalitare, care oricum rescrie radical istoria). Romanul „se revanşează” sub raport vizual, oferind acestor modificări ale spaţiului descrieri foarte precise, palpabile şi memorabile, chiar dacă are de-a face şi cu „abstracţiuni”, cu metamorfoze ale spaţiului virtual ce pot fi cu greu surprinse în limbajul verbal.

 Săsărman se dovedeşte şi cu acest scenariu un umanist redutabil, inserând povestea primului om care a refuzat nemurirea (p.191), poveste transmisă în chip de legendă, din generaţie în generaţie, ca fundament al unei noi rezistenţe a umanului în faţa non-umanului tehnologic. Fiecare scenariu distopic are o astfel de supapă, dar şi rezolvare (speranţa că rezistenţa va triumfa), cu excepţia ultimei naraţiuni, Amazonia, o incursiune într-o orânduire aparent paradisiacă, guvernată de femei, unde bărbaţii par a fi dispărut cu desăvârşire. Spre final vom afla de ce este vorba tot de o distopie, cu dezvăluirea aceluiaşi tip de secret teribil, care menţine ordinea totalitară a lumii acestor fiinţe feminine a căror sexualitate a fost abolită. Chiar şi aici autorul strecoară un dram de speranţă: există câteva personaje care au reuşit să se sustragă acestei aseptizări a simţurilor, cum este Dora, pe care protagonistul are şansa de a o întâlni, oferindu-i ocazia de a participa la organizarea unei rezistenţe viitoare.

Din nou am avut senzaţia apropierii de o serie de filme distopice din anii ’70: episodul cu Dora care îl salvează pe protagonist de experimentele puterii, cazându-l în secret în propria casă, mi-a amintit de comedia lui Woody Allen, Sleeper (1973), parodie după Wells şi al său When the Sleeper Wakes. Paradoxul acestui roman este că, deşi se bazează, în fiecare caz, pe vria de neoprit a tehnologiei, deşi acest fapt ar fi trebuit să genereze o viziune tehnofobă radicală, asistăm la o îmblânzire a acesteia datorată unui asimovism subteran, asezonat cu ironie şi umor, care asigură o trecere mai lină peste marile coşmaruri din spatele acestor naraţiuni. Aceste întoarceri sigure ale protagonistului spre lumea sa par să ne sugereze că orice coşmar tehnologic poate fi înfrânt prin puterea minţii, îndemn optimist şi umanist de care avem nevoie într-un moment al progresului tehnologic mult prea accelerat.

După un amplu roman total diferit ca tematică, stil şi structură (Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri, 2016), care dezvoltă minuţios ipoteza revenirii lui Isus într-un oraş german contemporan (München), cu consecinţele sale mundan-administrative şi filosofice, Gheorghe Săsărman oferă în Alfabetul distopiilor o carte fundamentală pentru înţelegerea viitorului apropiat al lumii noastre, prin prisma celor mai importante aspecte ale progresului tehnic actual, o descriere deopotrivă reflexivă şi senzorială a consecinţelor acestuia. În pofida titlului, nu este vorba de un tratat filosofic despre distopie, dar nici despre un roman escapist, hrănit din fantezii îndepărtate, ci de un roman enciclopedic al lumilor posibile ce se pot întrezări în filigranul prezentului, făcându-i comprehensibile aspectele sale cele mai absconse (transumanismul, postumanismul şi alte excese ideologizante).

Niciun comentariu: