Radu Aldulescu este, nu am nicio
îndoială, un scriitor clasic, canonic al literaturii noastre din ultimii
treizeci de ani. Nu ştiu în ce măsură establishment-ul nostru critic este
dispus să-i acorde chiar acum acest statut, dar această eventuală reticenţă se
datorează exclusiv unor conjuncturi şi unor politici culturale, unor inerţii,
care în timp, vor dispărea şi vom rămâne cu cărţile. Orice cititor cu oarecare
competenţe literare, deschizând la întâmplare cartea de faţă, va trebui să fie
de acord că e vorba de un scriitor cu amprentă stilistică inconfundabilă, care
scrie cu o naturaleţe debordantă, cuceritoare, mai ales că reuşeşte, prin
frazele sale arborescente, să genereze un flux discursiv în care, odată intrat,
e foarte greu să mai ieşi. Acest fapt se datorează şi capacităţii inepuizabile
de fabulaţie, a uşurinţei cu care generează intrigi principale sau secundare,
dar şi faptului că acestora li se dezvăluie la final motivaţia de profunzime şi
legăturile interne, păstrând densitatea tensiunii dramatice pentru fiecare
scenă.
Drumu-i lung, căldura-i mare se constituie din două confesiuni, două vieţi
paralele, cea a lui Daniel Elefterescu şi cea a Florenţei, care îşi rememorează
până la un punct vieţile, perfect ghidaţi desigur de strategiile auctoriale de
construcţie a edificiului narativ, dar fără ca autorul să-şi facă simţită
prezenţa. Intenţia auctorială pare să fie aceea de a lăsa impresia că
personajul organizează totul, mai precis cele două instanţe care domină
discursul, pentru că perspectiva le aparţine, cu schimbul, fiecăruia pe întreg
parcursul romanului (desigur, există şi aici destule momente în care punctul de
vedere e asumat şi de alte personaje, iar critica a remarcat această
„democratizare” adusă de autor punctelor de vedere).
Spre deosebire însă de Sonata pentru
acordeon, unde aproape fiecare personaj, oricât de episodic, avea ocazia de
a-şi expune perspectiva, fie direct, prin replică de dialog, fie prin discurs
indirect liber, efectul fiind o avalanşă alertă de poveşti şi puncte de vedere, în Drumu-i lung, căldura mare autorul decide să ofere celor doi protagonişti privilegiul punctelor de
vedere dominante. Trecerile de la o conştiinţă la alta sau de la un timp narat
la altul sunt însă la fel de line şi la fel de bine controlate, aşa cum se
întâmplă chiar din primele pagini ale romanului: plonjăm, prin povestirea mamei
Florenţei, în timpul comunismului de început, când bunica venise în Capitală şi
se angajase la acea fermă, apoi în timpul venirii mamei, care se stabileşte în
blocurile Coloniei, şi, oferind o altă pagină antologică pentru modul
reprezentării realităţilor comuniste, relatând prin ochii bunicii, o întâlnire
chiar cu Ceauşescu, subliniind cu ironie discretă şi umor detaliile pe care
aceasta le rememorează. Pe scurt, este o întâlnire total apolitică, din care
bunica reţine doar parfumul scump al „conducătorului iubit”, aducând aminte
cititorului că şi Sonata pentru acordeon ipostaziase tot o întâlnire
apolitică dintre galeria umiliţilor, a lumpenilor din Ferentari şi contextul
epocii (aşa cum critica a observat). Vom avea multiple astfel de glisări spre
alte timpuri trecute, dar ele se construiesc, ca la Faulkner, prin intermediul
rememorărilor aparţinând personajelor. Am putea spune că discursul romanului
este un haos perfect controlat, cu o construcţie narativă impecabilă: romanul
începe şi se termină simetric, cu această confruntare dintre cele două istorii
paralele. În plus, fiecare paranteză deschisă de personaj se închide firesc la
un moment dat.
Cele două fluxuri discursive al lui Daniel şi
al Florenţei se pot asemăna cu două braţe de râu care, deşi apropiate iniţial,
se îndepărtează treptat, inclusiv de prezentul narat, spre a se reuni la final,
într-un mod deopotrivă memorabil şi neaşteptat, pe care nu-l voi dezvălui,
pentru a nu vă strica plăcerea lecturii. Dialogismul începe de aici: un
contrast multiplu între două personaje care îşi împart egal domeniul,
îndeplinind fiecare funcţia de protagonist, dar şi de narator, astfel că
discursul lor generează firesc alte personaje secundare care, la rândul lor au
ocazia de a se dezvălui prin limbaj, de a se auto-caracteriza prin propriile
vorbe. Exemplele abundă. Mă opresc la unul singur: modul cum redă Florenţa
atmosfera din biroul notarial unde lucrează, prin redarea ticurilor verbale ale
şefei, care îşi apostrofează în fel şi chip angajatele, exploatându-le până la
capăt.
Cititorul romanului Drumu-i lung,
căldura mare va fi delectat cu o avalanşă de întâmplări şi întorsături de
situaţie, cu mult umor şi ironie fină, cu o galerie impresionantă de personaje,
care mai de care mai variate, fiecare venind pe scena discursului cu tolba
proprie de poveşti, dincolo de care răzbate tragismul tăcut al unor existenţe
chinuite, al unor evenimente care închid în ele ireversibilul, al unor fiinţe
care trebuie să poarte mereu cu ele crucea grea a umilinţei. Chiar dacă uneori
răzbate ironia auctorială cu care sunt accentuate anumite trăsături ale
personajelor, autorul le învăluie cu o anumită candoare, fiind vorba de o
implicită pledoarie pentru umanitatea lor. Defectele sau limitările fiinţelor
umane, pare să ne transmită autorul, se datorează circumstanţelor în care au
fost azvârlite fără avertizare şi aici rezidă misterul destinului lor.
(selecție din prefața mea la roman).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu