Se ştie că macroistoria e diferită de istoria mică, individuală, fiind diferită şi faţă de percepţia ulterioară, care nu mai regăseşte decât cu greu perspectiva originală, a martorului, proiectând retrospectiv felurile fenomene, date, probleme, pe care la acea vreme le-am ignorat cu totul. Mai interesant este atunci când cele două tind să fie analogice. De exemplu, tind să cred că anul 2005 a fost unul de cotitură şi pentru marea istorie, şi pentru istoria subsemnatului. La acea dată ştiam prea puţin despre revoluţiile internetului, cum ar fi noul mod digital de a cartografia realitatea (în 2005 s-au pus bazele programelor tip google maps), ceea ce a revoluţionat modul nostru de a percepe lumea, de a naviga virtual pe Google Earth înainte de a fi vizitat concret locul dorit etc, pe lângă invenţia (de care nu eram conştient la acea dată) a Facebook-ului dintr-o răzbunare studenţească (fapt vizibil şi azi în configuraţia reţelei). Până târziu, spre 2010, internetul mai apărea încă un mijloc inocent de a descărca orice produse artistice gratis, de la muzică, la filme sau cărţi şi până la apariţia youtube, ca într-o ţară a libertăţii infinite care nu îşi cerea încă preţul. Problema supravegherii prin internet şi tot ce înseamnă acesta părea o problemă îndepărtată (deşi, în doar câţiva ani urma să fie conştientizată). Existau însă mult mai multe semne de schimbare vizibilă în realitatea vieţii cotidiene, începând cu 2005: începea era consumismului şi a imobiliarelor, marile companii de retail îşi deschideau rând pe rând magazine noi, marile oraşe ieşeau din letargia postcomunistă.
O imagine perfect edificatoare în acest sens era modul cum se schimbase într-un singur an priveliştea din apartamentul meu de atunci: până în 2005 un câmp gol rezultat din fostele grădini ale mănăşturenilor[1] demolaţi cu puţin timp înainte de prăbuşirea comunismului, precum şi ultimele case scăpate ca prin minune: o cârciumă, o brutărie şi o gospodărie cu de toate, grădină, acareturi şi o.. vacă. În acelaşi an, casele au dispărut, terenul cu iarbă înaltă a devenit o parcare, în mijlocul căreia trona un simbol al industriei retail, noul loc de aglomeraţie şi eternă goană după hrană. Au dispărut şi cârciuma, şi brutăria şi grădinile şi vaca...Mai sus pe stradă, urmau să dispară rând pe rând celelalte parcele cu iarbă, grădinile, apoi casele, înghiţite de noua foame de noi proiecte imobiliare. Mănăşturenii, la fel ca majoritatea românilor, au plonjat cu voioşie şi deloc pregătiţi psihic direct în consumismul şi capitalismul cel mai nemilos. Contrastul acesta între acea lume semi-îngheţată în postcomunismul ruinat şi noua lume se putea observa peste tot: în alt capăt al Clujului dispăreau mlaştinile, căruţele cu cai şi cocioabele pentru a face loc spaţiilor de birouri, parcurilor şi noilor malluri..
Pe scurt, perioada pre-2005 pare mult mai îndepărtată sub toate aspectele decât anii post-2007, pe care încă îi mai resimţim ca fiind actuali, fapt care se reflectă foarte bine şi în domeniul literar. Sau: nu se poate vorbi despre 2007-2010, fără a invoca 2005, şi nici despre 2008-2010, fără a invoca 2007. Pentru mine, perioada 2005-2010 este foarte omogenă din punct de vedere istoric, literar, dar şi personal. De exemplu, ce ne-a învăţat fiecare an al acestei perioade în premieră a fost că nu se mai poate face abstracţie de internet nici chiar în domeniul tiparului, al literaturii (culminând cu căderea presei tipărite din 2009), se deschidea accesul spre articole străine, spre cărţi din marile biblioteci străine, apoi urma apariţia google books, o mare bucurie pentru utilizator şi o mare năpastă pentru autor. Sau că literatura nu mai este vioara întâi în ansamblul artelor narative, că, de multe ori, romanele păreau scrise doar pentru a fi ecranizate mai uşor, un fel de nuvele, cum le numise Mircea Muthu (să nu uităm că în perioada post-2002 şi mai ales după 2005, anul filmului Moartea domnului Lăzărescu, apariţia Noului val începea treptat să eclipseze sau să însoţească apariţia douămiismului romanesc). Ecourile apariţiei noii generaţii de prozatori începuseră din 2004, dar parcă impactul adevărat avea loc mai cu întârziere, oricum, toată lumea era cu ochii pe colecţia Ego Proză, alte edituri imitau modelul, critici importanţi semnaseră prefeţele unor autori care abia debutau etc.
Aflam despre noul val de prozatori tocmai pe când scriam şi eu la primul meu roman, problematizându-mă pentru fiecare cuvânt, frază, rescriind mereu şi ratând mereu acea lejeritate a prozatorului exersat şi lipsit de inhibiţii. Această anxietate în faţa cuvântului scris o dobândisem în anii studenţiei, după contactul cu gruparea Echinox, în cenaclurile căreia niciun cuvânt nu rămânea necontestat, nicio frază neforfecată, niciun text fără observaţiile ironice. Nimeni dintre cei care scriau poezie sau proză şi apuca să şi citească în cenaclu nu scăpa nevătămat (nu e întâmplător că au ieşit mai puţini prozatori sau poeţi echinoxişti decât critici, cei din urmă fiind implicit încurajaţi- textul critic era unica salvare). Un caz fericit este Vlad Roman, care a publicat recent două romane valoroase.
De aceea, şocul a fost cu atât mai mare când i-am citit pe prozatorii poliromişti, debutaţi în celebra colecţie Ego Proză în acest interval (2004—2010). Constatam contrariat, dar şi amuzat, că păreau să le fie total străine astfel de traume scripturale, aproape orice tip de cenzură, având curajul de a scrie la persoana 1, de a nu se refugia în stil, de a se confesa frust despre orice (sigur, era o confesiune mimată, de fapt ficţională), de a spune o poveste, cu mijloace simple. Am continuat să-i citesc intrigat de aceste aspecte, în contrast cu lipsa mea de curaj şi de abilităţi, în acel moment, de a construi o poveste limpede, visând la stilul perfect şi la diverse experimente (de aceea Calvarium rămâne un roman greu de citit, stufos, aparent haotic, dar de fapt foarte plănuit, prea stilizat şi obsedat de structuri – de exemplu vroiam neapărat să exemplific o hartă a Clujului prin scenele desfăşurate pe fiecare stradă, în ordinea hărţii, nu în cea cronologică).
În octombrie 2005 am avut ocazia de a-mi însoţi tatăl într-o excursie literară spre Chişinău. Ulterior urma să realizez că a fost ca o călătorie în timp, spre România anilor ’80-’90, într-un peisaj literar în care şaizeciştii încă se mai duelau cu optzeciştii în privinţa binomului neomodernism-postmodernism, pe când la noi această dezbatere începea să sune ca o veche gâlceavă, un zgomot de fond pentru noii scriitori care o dădeau uitării, scriind total relaxat, senin, ca şi cum secolul XX n-ar fi existat: anxietatea în faţa foii sau a tradiţiei părea să nu existe deloc pentru prozatorii afirmaţi după 2002-2004-2005.
Autorii perioadei scriau cu lejeritate poveşti lineare, destul de scurte, axate de obicei pe un singur fir narativ, cu puţine personaje, romane foarte apropiate nu doar de nuvelă, dar şi de scenariul de film (mult dialog, structură relativ simplă, la vedere, suprapunere fabulă-discurs, evitarea digresiunilor şi a prolepselor/analepselor). Chiar dacă afirmaţia nu se potriveşte decât pentru un eşantion poate îngust al prozatorilor afirmaţi în acest interval, totuşi mi se pare că o trăsătură a anilor 2000 a fost lipsa apetenţei pentru experiment narativ, pentru jocul cu textul, pentru autoreflexivitate axată pe procesul scrierii, iar acest fapt mi se pare valabil şi pentru alte generaţii care continuau să activeze în acest interval. Această manieră de a scrie se regăsea şi la optzecişti ca Petru Cimpoeşu, Gheorghe Crăciun, ulterior Alexandru Vlad sau chiar Cărtărescu, şi la prozatorii debutaţi în valul Polirom precum Lucian Teodorovici, Bogdan Suceavă, Filip Florian, Florin Lăzărescu sau Dan Lungu sau la douămiişti precum Ionuţ Chiva, Savatie Baştovoi sau Cosmin Perţa. Asistam la o veritabilă redescoperire a poveştii şi a povestitului ca act privilegiat (aşa cum este de exemplu la Bogdan Popescu în Cine adoarme ultimul). Oricum, marea falie era vizibilă între scriitorii debutaţi şi formaţi până în 1990 şi cei debutaţi după 2000 şi care se poate referi la un reflex al primilor de a încifra discursul, de a pulveriza povestea, punctele de vedere şi de a cere un efort de interpretare din partea cititorului. Noua generaţie (şi, odată cu ei, prozatori din varii generaţii) se debarasa de multipla stratificare a discursului, unificând perspectiva, trecând spre organicitatea povestirii, spre condiţia de „povestaş”, cât mai carismatic, cât mai seducător, cât mai plin de umor, comprimând distanţa dintre autor şi public (de unde şi apelul la naratorul de persoana întâi, la simularea discursului autobiografic, la luarea drept complice a cititorului).
În fond, este şi o caracteristică tipică pentru capitalism, pentru noua libertate: efortul interpretativ e condus spre deriziune, ducând inclusiv la ironizarea „simbolitei” (ca reflex al criticii şi faţă de opere produse în vremea comunismului) şi a fost şi o tentativă a prozei de a-şi câştiga un nou public, de a neglija parcă preferinţele mai specializate ale criticii. Romancierului i se cerea acum să fie un fel de scenarist, să găsească subiectul de interes pentru public, să-l trateze cât mai concis şi fără farfastâcuri de literat, fără „textualisme” şi puneri în abis. Cel care cerea implicit asta nu era criticul, ci editorul (pe post de producător, ca în industria cinematografică). Totuşi tendinţa asta a fost parcă mai vizibilă după 2010-2012. Să formulez şi o profeţie: generaţia din care fac parte (am fi, pe lângă „douămiişti” şi „millenials/Generaţia Y, etc) nu şi-a dat încă măsura, nici la proză, nici la poezie...
Începând cu 2007, după ce am terminat de scris romanul, m-am apucat de citit cărţile zilei, întâi din pura curiozitate pentru evoluţia romanului, oarecum presat de spiritul timpului, care favoriza noua literatură (o şi anunţa mereu), dar şi pentru că am fost cooptat pentru cronica literară, în echipa proaspetei reformate reviste Cuvântul, o redacţie cu care am colaborat excelent, formată din trei scriitori valoroşi nu doar literar, ci şi uman (Răzvan Ţupa, Cosmin Perţa şi Teodor Dună), dar care, ca orice poveste frumoasă, n-a durat prea mult. Am constatat recent că nu se mai găseşte nici arhiva cu numerele din intervalul 2007-2010, şterse de prezenteismul absolut al internetului, accentuat după 2009, când presa a trecut în virtualitate, lăsând prea puţin loc tiparului (un efect al crizei de atunci, respectând legea că orice criză financiară tinde să lovească întâi în cultură şi în presă).
Constatam încă o dată dificultatea de a face orice generalizări critice (şi de greşeala multor astfel de generalizări, inclusiv cele proprii de până atunci). Pe când încadram un anume autor la o anume tendinţă, eram repede contrazis de cartea următoare. Filip Florian părea douămiist (confesiv, ludic, minimalist) alături de Matei Florian în Băiuţeii, dar fusese cu totul altul în Degete mici. În 2005 eram impresionat de Nicolae Strâmbeanu în Evanghelia după Arana, dar dezamăgit de Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată, iar Doina Ruşti îmi pricinuise o mare surpriză cu Fantoma din moară, citită la o lună distanţă de Zogru (tot în 2008), ambele fiind lecturi recomandate de Iulia, căreia i se confirmase intuiţia iniţială că avem de-a face cu un autor important, reuşind combinaţia rară dintre măiestrie stilistică şi subiecte de amploare/poveste memorabilă. Rareori îmi amintesc fragmente din cărţile recente, dar mi-a rămas în memorie scena devalizării bibliotecii de la finalul Fantomei din moară, fără să mai spun de multe alte scene şi personaje antologice de pe parcurs.. Oricum, cine a citit întâi Zogru, nu cred că se aştepta să urmeze un roman ca Fantoma din moară, iar autoarea a reuşit şi ulterior să ne surprindă.
Fantoma din moară a fost şi cartea care m-a convins că se scriu romane de valoare despre comunism şi după decembrie 1989, alături de Pupa russa lui Gheorghe Crăciun, astfel că am început să mă gândesc tot mai serios la un proiect vast care să cuprindă toate romanele scrise după 1990 şi care se hrăneau, traumatic sau nu, din anii 1948-1989, proiect nefinalizat nici azi. Pe când eram mai entuziast, am dat peste romanul sau mai degrabă nuvela lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, care mi-a provocat impresia contrară, făcându-mă să mă întorc liniştit la subiectul tezei de doctorat (ficţiunile apocaliptice, printre alţii descoperindu-l atunci pe Michel Houellebecq) şi să amân pentru altă dată problema reprezentărilor comunismului. La început de an 2007 aveam să descopăr o prozatoare cu un univers ficţional unitar, foarte original, mai ales ca atmosferă: mă refer la Dora Pavel, cu Agata murind şi Captivul, al doilea mai reuşit şi mai bine construit decât primul. Atmosfera din cele două romane n-avea nimic comun cu temele şi obsesiile momentului. Un alt scriitor cu univers ficţional destul de unitar sub aspectul atmosferei, un scriitor care şi-a dat măsura în anii 2000, deşi aparţinea altei generaţii, a fost Petru Cimpoeşu, maestru al conciziei şi al personajelor memorabile, care m-au încântat în anii 2007-2009. Spre ruşinea mea, n-am reuşit să acord atenţie excelentelor romane ale lui Radu Aldulescu, descoperite mult mai târziu, în afară de Proorocii Ierusalimului, impresionant sub toate aspectele, şi pentru subiectul şocant, şi pentru energia literară debordantă şi autentică.
2007 a fost anul în care am apucat să citesc un prozator despre care auzisem multe de ceva vreme şi despre un roman de care ştiam din 2004, dar pus pe lista de aşteptare din diverse motive: Venea din timpul diez, de Bogdan Suceavă, care nu prea avea nimic în comun cu colegii din colecţia Ego Proză, fapt confirmat şi de nuvela citită imediat după, de cu totul altă factură, Miruna, o poveste sau Vincent nemuritorul (citit în 2008), roman sf, situat îtr-un univers postuman, anticipând multe naraţiuni de acest gen, inclusiv cinematografice sau Noaptea când cineva a murit pentru tine, care a revenit la o ambianţă mai apropiată de proza care l-a consacrat, cu toate că modul de a povesti era altul. Ca şi Doina Ruşti, Bogdan Suceavă este un prozator versatil, pe care nicio reuşită nu îl poate fixa într-o formulă pe care s-o repete apoi la alte cărţi. A încercat asta şi Filip Florian, încercând să depăşească Degete mici spre alte formule, a reuşit parţial cu Băiuţeii, dar aproape deloc în Zilele regelui. Ulterior, după ce am citit Matei brunul (2015), aveam să privesc din altă optică evoluţia lui Lucian Teodorovici, despre care îmi menţineam părerea că este un prozator original (în special cu Circul nostru vă prezintă), dar iniţial nu crezusem că va evolua în direcţia romanului de mai mare amploare, deloc în direcţia romanului de reconstituire a unei epoci, mai ales una pe care n-a cunoscut-o direct. De aceea nu cred într-o critică bazată pe cronica literară şi mai ales pe culegerile de cronici literare (condiţia ar fi ca acestea să fie însoţite şi de revizuirile ulterioare), dar cred că şi azi T.S. Eliot poate fi un model în privinţa necesităţii de a ne revizui mereu judecăţile critice.
Răzvan Rădulescu îşi reeditase o carte mai veche, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, care mi-a readus pofta de ficţiuni despre comunism, un exemplu de roman care pare scris de un douămiist, deşi apăruse mult mai devreme şi care instituie un fel de cap de linie pentru ficţiunile despre comunism apărute în anii 2000. Târziu (în 2010) am citit şi Teodosie cel mic, pe când Rădulescu devenise scenaristul cheie al Noului val românesc. Tot 2010 a fost anul apariţiei unei cărţi mult aşteptate, mult anunţate, despre care am auzit multe până atunci: Un om din est de Ioan Groşan, întâmpinată atunci cu anumite rezerve de către critică, inexplicabile pentru mine.
Dar toate acestea nu trebuie luate în serios, au fost impresiile unui cititor imperfect, agasat de propriile proiecte, fiecare prea vast pentru puterile unui tânăr de 25-28 de ani şi derulate aproape în paralel: un roman, un eseu despre literatura traumei şi un doctorat despre ficţiunile apocaliptice.
# Text publicat in revista Optmotive, disponibil si aici: https://optmotive.ro/2021/52/art4/index.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu