Multe aş putea spune despre anii 1998-2005, pentru mine un interval ultra-dens în evenimente și lecturi, încât s-ar putea sa nu mai ajung la subiect. N-aş vrea să proiectez din unghiul prezentului nume şi titluri de cărţi din acea vreme, dar pe care le-am receptat după aceşti ani, ci să refac cât pot perspectiva mea subiectivă de atunci, într-un fel de arheologie a propriilor percepţii şi lecturi, oricât de incomplete. Maniac al listelor de toate felurile, aş putea reconstitui exact ce am citit în acea perioadă, cu excepția cărților începute și nemaiterminate, acestea fiind poate și mai relevante pentru o istorie livresco-subiectivă a momentului. Pentru mine a fost o epoca marilor descoperiri literare. Mă uit cu invidie la numărul de cărți citite atunci, mult mai mare față de cel de azi, cu toată pandemia și izolarea anului trecut. Nu pot să nu îmi aduc aminte de faptul că anul întâi de facultate a respirat total liber de orice bruiaj tehnologic: primul telefon a sosit abia în 2001, iar televizorul abia în 2002. Pentru orice telefon dat părinţilor coboram la cabina de la colţul străzii (iată că azi cabina telefonică, la fel ca telefonul public, sunt adevărate vestigii dispărute din peisajul oraşelor româneşti), iar pentru internet căutam cel mai primitor loc public (nu erau decât puține, toate înecate în fum), dar asta abia din 2002. Internetul era pe atunci un mic copil aproape nevinovat, având nevoie de calculatoare mari şi multe şi adunate toate la un loc pentru a-i da putere, iar informaţiile adunate de pe acele pagini în format html erau de o calitate mult mai bună decât cele de azi în multe cazuri.
Calitatea timpului era alta, parcă mai unitară, liberă de bruiaje tehnologice, nu și de celelalte piedici în calea cititului, tipice pentru niște ani de studenție. Privit din unghiul anilor SF de azi, intervalul în cauză pare desprins dintr-un film de epocă, iar textul meu până aici pare scris de un bătrân pentru strănepoții săi ultratehnologizaţi (chiar şi eu mă includ aici: cine ar fi crezut atunci că mă voi filma în propria casă pentru a ţine cursuri..). În vara lui 2003 am dat peste 1984 de Orwell, apoi peste Fahrenheit 451 de Bradbury, văzându-le ca pe nişte coşmaruri distante (hrănite din traumele trecutului, dar evitabile în viitor), fără să bănuiesc atunci că în doar câţiva ani vom întâlni la fiecare pas, în casă şi afară, ecrane negre, mici sau mari, dispuse să ne înregistreze fiecare mişcare.
Dar să revin la literatura română, minoritară în statistica lecturilor mele din toate vremurile. Cu toate acestea, anii aceia au facilitat întâlnirea cu câteva cărţi esenţiale scrise de autori români, chiar dacă nu multe la număr şi cu destule întârzieri faţă de data apariţiei lor (de exemplu Levantul, Nostalgia, primul volum din Orbitor de Cărtărescu mi se par publicate deodată cu volumul doi, pentru că le-am citit pe toate în 2002). Era un timp privilegiat când se puteau recupera lecturile programate cu mult timp în urmă, aşa că în acelaşi an am trecut de la Tristram Shandy la Tom Jones şi Pamela lui Richardson, la prozele lui Cortàzar, Robbe-Grillet, Malraux, Kundera până am ajuns din pură întâmplare la două romane total neaşteptate, Saludos şi Sigma de Alexandru Ecovoiu, romane care m-au pus pe făgaşul ficţiunii „sfârşitului amânat”, al conspiraţiilor şi secretelor revelate (sau doar bănuite), serie continuată cu Strigarea lotului 49 de Pynchon, Pendulul lui Foucault de Eco şi cu Mesia de Andrei Codrescu şi câte alte romane apocaliptice, din care n-am ieşit nici azi.
2003, 2004 şi 2005 au fost dominaţi de eseu şi critica literară, aşa că revelaţiile au venit şi din partea unor redutabili eseişti români precum Ion Vartic cel din Ibsen şi teatrul invizibil, Ştefan Borbély căruia tocmai îi apăruse un eseu despre proza fantastică a lui Mircea Eliade (ambele la fel de pasionante „romane de idei”, exemple de artă a interpretării) şi nu în ultimul rând Corin Braga, cu cele 10 studii de arhetipologie, veritabilă enciclopedie concentrată de comparatism.
Contactul cu poezia a fost unul mult mai
direct, prin intermediul cenaclurilor (în principal Echinox, dar şi altele),
unde, dincolo de amintirea vacarmului obiecţiilor sau al observaţiilor mai mult
sau mai puţin răutăcioase, îmi mai rămâne atmosfera din textele lui Cosmin
Perţa, Ştefan Manasia, Rareş Moldovan, Vlad Moldovan şi alţii, dar şi contactul cu poezia douămiistă din cenaclul organizat de Marin Mincu, Euridice, prin intermediul volumelor apărute ulterior.
(să mai spun în paranteză că în acelaşi interval, începând din 2001, se organizau la Cluj târguri de carte care atunci mi se păruseră de amploare, plasate la Expo Transilvania, care pe vremea aceea era un spaţiu proaspăt renovat, departe de ruina de azi, dar la fel de aproape de spaţiile tipice pentru anii 90. Îmi amintesc de la acele târguri vocea poetului Paul Daian anunţând diverse evenimente sau glumind în portavoce cu participanţii la târg, lumea literară care se reunea la Cluj, dar şi momentul inaugurării revistei Plai cu boi, inaugurare la care a participat nu doar Mircea Dinescu, ci şi Ion Iliescu.. )
Au fost nişte ani ai convergenţei speciale între lecturi şi realitate, nu doar pentru că etapele vieţii depindeau total de lecturile făcute (pentru generaţia noastră era vremea examenelor, a scrierii licenţei şi apoi a admiterii la master), iar acest fapt dădea iluzia importanţei totale a Cărţii (iluzie pe care alţi ani, mai recenţi, s-au străduit s-o spulbere). Au fost ani ai escapismului total, când factorul politic nu avea mijloace de invadare în viaţa zilnică (refuzam încă să văd politicile culturale), distopia era un termen specializat rar folosit (nu un cuvânt la modă cum e azi), infodemia era o chestiune total necunoscută, iar existenţa zilnică părea angrenată inextricabil în aventura spirituală.
P.S. Anul în care am descoperit noul val de prozatori poliromişti a fost 2006, nu 2005 (din nou defazarea), cunoscut prin Lucian Teodorovici, Filip Florian şi ulterior prin Bogdan Suceavă, deci îl las pe altădată.
*Text aparut in revista Optmotive, nr 47, in 18 ianuarie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu