Tăcerea literaturii

*Vasili Grossman, Panta Rhei, Traducere din rusă de Janina Ianoşi, Prezentare şi note de Ion Ianoşi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

Printre figurile emblematice ale secolului XX alese de Tzvetan Todorov în Tentaţia răului, ispita binelui este şi Vasili Grossman, alături de un Primo Levi sau David Rousset. Postura lui este una deosebită, oarecum apropiată de cea a lui Orwell, Camus sau Koestler, cu toţii tentaţi de soluţia implicării revoluţionare de stânga, iar apoi reconvertiţi la lupta pentru denunţarea realităţilor comuniste, în special ale ororilor regimului stalinist. Sunt scriitori în ale căror opere se manifestă o acută luptă dintre moralitate şi literatură, între conştiinţa intelectualului şi cea a artistului, un dialog acutizat de istorie între idee şi reprezentarea ei artistică.

Luciditatea cu care este condusă critica fenomenului totalitar şi a mijloacelor represive ale acestuia nu provine la Grossman (şi nici la Orwell) din memoria de victimă directă a lagărelor Gulagului (ca în cazul lui Soljeniţân), ci reflectă mai degrabă trauma artistului incapabil să se integreze sistemului, ale cărui acţiuni scot literatura din ecuaţie. Perfecta ortodoxie politică are drept consecinţă logică sfârşitul literaturii, iată o temă tratată cu măiestrie şi amară ironie de Milosz în Gândirea captivă şi mai devreme, de Orwell în 1984. Lupta Sistemului cu literatura ia o formă concretă pentru Grossman, care asistă la confiscarea propriilor manuscrise de către KGB în 1961. Tot el este martor al unor evenimente şi realităţi cruciale pentru istoria secolului XX: procesele înscenate duşmanilor poporului de către Stalin în anii ’30, episodul tragic al luptelor de la Stalingrad şi lagărele de concentrare naziste, fiind primul care consemnează ororile de la Treblinka. Pentru o serie numeroasă de scriitori, 1938-1945 constituie un interval problematic, în stare să le clatine radical convingerile anterioare. Dilemele celui de-al doilea Grossman se regăsesc în Viaţă şi destin şi Panta Rhei, ambele creaţii târzii, ale căror manuscrise au supravieţuit ca prin minune percheziţiei KGB.

Ruxandra Cesereanu, care a dedicat un amplu şi pătrunzător studiu literaturii lagărelor comuniste, integrează acest roman prozei realiste despre Gulag, celălalt răspuns literar fiind antiutopia, parabola sau alegoria. Într-adevăr, Panta Rhei dispune de o programatică denudare stilistică, de o reducere la minimum a mijloacelor literare. Naraţiunea se alcătuieşte din înlănţuirea aparent aleatorie a parantezelor mnezice ale personajului principal (Ivan Grigorievici), instituind un fir evenimenţial paralel cu prezentul întoarcerii lui din lagăr, un prezent redus la o continuă rătăcire prin labirintul realităţii lipsite de sens, atinsă de spaţiile albe ale uitării. Realitatea familiară a locurilor memoriei a fost înlocuită de una uniformizată, rezultată din ştergerea urmelor vechii lumi: lipsesc străzi, case, adrese cunoscute. Un efect al totalitarismului este anihilarea memoriilor individuale. Ca şi pentru Winston Smith din 1984, reconstituirea e dificilă şi angajează tot destinul personajului pe parcursul romanului, constituindu-i firul structurant. Pe măsură ce înaintăm în naraţiune, parantezele devin tot mai ample, segmentele biografiei lui Ivan luminează episoade traumatice din macroistoria secolului XX din URSS, de la izgonirea cerkezilor la procesele înscenate de Stalin la Moscova. Istoria se clarifică doar când e privită din perspectivă marginală, subiectivă. Fisurarea ideologiei şi dispariţia centrului de putere supremă (Stalin) aduce posibilitatea rescrierii istoriei ca sumă a dramelor umane. Se confirmă treptat bănuiala personajului: dincolo de sârma ghimpată se află lumea echivalentă cu o uriaşă închisoare.

Ivan iniţiază două căi posibile de evadare, una fiind memoria (care înseamnă şi selecţia episoadelor paradigmatice), iar cealaltă fiind descoperirea surselor răului, a mecanismelor prin care forţele sale iau în stăpânire toate aspectele vieţii cotidiene şi a tipologiilor umane destinate să-i devină complice. Seria portretelor se deschide cu Nikolai Andreievici, care ilustrează obedienţa culpabilă, fiind ancorat în iluzia unei conştiinţe imaculate, iluzie spulberată de vizita lui Ivan, care îi prilejuieşte o amplă reconsiderare a propriei biografii în lumina oportunismului. Întâlnirea întâmplătoare cu Pineghin este pretextul pentru introducerea unui al doilea stadiu de pervertire morală, din care rezultă tipologia variată a „ucigaşilor denunţători”, ale căror portrete generice sunt inventariate într-un fragment ca de teatru absurd. Capitolul şapte descrie cu ironie amară eşecul oricărui proces al comunismului: totalitarismul anihilează ultima fărâmă de motivaţie umană, sistemul s-a substituit relaţiilor umane, iar principalii vinovaţi devin tot ei acuzatorii. Ivan nu se ipostaziază nici o clipă poziţiei de judecător, el fiind însă adevăratul învingător al romanului. El propune o cale de a restaura lumea pritr-o etică a suferinţei. Soluţia este una temporară. Spectrul lipsei de sens se inserează din nou, o dată cu intensificarea amintirilor din lagăr şi imersiunea tot mai adâncă în trecutul Rusiei: proliferarea fără sens a persecuţiilor staliniste, dar mai ales cruntul episod al uciderii metodice a culacilor prin înfometare, pe regiuni întregi. Acesta se constituie în climaxul romanului, un tablou al ororilor supreme. În faţa experienţelor ultime, limbajul se destructurează. Tăcerea lui Ivan trimite la tăcerea cu care e ameninţată literatura în faţa traumelor istoriei secolului XX.

Panta Rhei este o scriere narativă hibridă, neavând întinderea unui roman, mai amplă decât o nuvelă obişnuită, şi deosebită de ficţiunea clasică prin mulţimea pasajelor reflexive (caracter eseistic), prin analizele unor episoade şi figuri marcante ale istoriei (Lenin şi Stalin) şi prin importanţa pe care o primeşte mărturia personajului principal despre experienţa Gulagului. Romanul este o mărturie paradigmatică a stadiului final parcurs de un scriitor decis să aibă un ultim cuvânt împotriva totalitarismului, implicit o ultimă răfuială cu propriile compromisuri ale anilor tinereţii şi o exorcizare a culpabilităţii inerente. Moartea lui Stalin declanşează ample reconfigurări interioare nu doar personajelor cărţii, ci şi autorului însuşi.



(Cuvantul, noiembrie 2007)