Trei femei, câteva obsesii şi o „oră lanti”

Mircea Daneliuc, Ora lanti, Cartea Românească, 2007

Deşi a apărut încă din vară, romanul Ora lanti a stârnit surprinzător de puţine reacţii în presa culturală. Toată lumea vorbeşte în continuare de regizorul şi scenaristul Mircea Daneliuc, prea puţini despre calitatea sa de remarcabil romancier, intens ilustrată după 1990. Însuşi autorul remarca această tăcere a lumii literare vizavi de cărţile sale, mai ales după trecerea de la memorialistică (Pisica ruptă, 1997) spre roman şi teatru, deşi este
un mare punct câştigat de literatură în faţa lumii imaginii atunci când un reprezentant al celei din urmă se întoarce către scris.
Ora lanti este un roman care îşi dezvăluie farmecul şi ingeniozitatea concepţiei abia când cititorul trece de jumătatea textului şi asimilează indiciile presărate de autor cu parcimonie, indicii care trimit la principiile de poetică după care a fost construit. Până acolo, cititorul va fi fost deja răpit de propoziţiile scurte, care concentrează o mare putere de a reda scene şi imagini în câteva tuşe rapide, propoziţiile alerte ale unui narator mereu grăbit, anxios, agresat de vârtejul lumii cotidiene care pare a-l fi prins iremediabil în tentaculele ei, o lume care îl împinge către depresie. Pariul subiacent pe care prozatorul pare a-l fi făcut este de a reda printr-o naraţiune de persoana întâi glisarea lentă a unui personaj către confuzia nebuniei care guvernează actele sale din ultimele scene ale romanului, narate cu o ingenuitate fermecătoare, convingătoare şi autentică. Marea calitate a romanului este de a fi conjugat personajul cu naratorul potrivit, redat într-un stil impecabil, constant, fără fisură şi de o ritmicitate voit stridentă, imitând impulsurile agresive cu care este asaltată mintea celui ce povesteşte.

Un alt punct cheie al arhitecturii romanului este ideea de simultaneitate pe care domnul Stratulat, inginer de sunet, o tot vehiculează pe parcursul textului, ca un leitmotiv aparent arbitrar, dar care corespunde principiului după care se succed scenele romanului, nu cel cronologic, ci după principiul repetiţiei, care creează impresia că scenele se petrec toate în acelaşi timp. Domnul Stratulat dă impresia că se află în imposibilitatea de a-şi construi o istorie personală, amestecând cu voioşie momentele cronologice, iar pe când suntem prinşi în acest haos temporal, naratorul se decide să facă ordine, trecând cuminte pe linearitatea cronologică. Această renunţare, deşi deliberată şi ironic introdusă chiar la mijlocul romanului, constituie totuşi un minus pus naraţiunii spectaculoase de până atunci. Proiectul este însă şi de a reda regresia, inerţia, încetinirea, ritmul „au ralenti”, proiect împlinit de a doua jumătate a romanului, care culminează cu gestul domnului Stratulat de a-şi închide nevasta în baie şi cu ambigua sa tentativă de omor, narat cu cea mai mare naturaleţe, tratat ca o scenă banală.

Cititorii s-ar putea întreba de ce las mereu subiectul romanelor la urmă. O fac programatic, tocmai pentru că astăzi lumea judecă şi tiranizează producţia romanelor prin insistenţa asupra subiectului lor, fapt cum nu se poate mai greşit, dar inerent societăţii de consum. Despre ce este romanul Ora lanti? Este o comedie dramatică despre imposibilitatea de a trata depresia, boală misterioasă şi cu mare răspândire printre oamenii recenţi ai societăţilor actuale, despre eşecul tratamentelor la care e supus domnul Stratulat, prins în reţeaua construită în jurul său de farmecele a trei femei, Aurora, Gilda şi Violeta, despre criza vârstei mijlocii şi încercarea de a se salva prin sexualitate, apoi prin memorie, prin regresie şi printr-o ultimă tentativă de a ieşi din imperiul temporal cenuşiu al „orei lanti” sau al ritmului inerţial „au ralenti”. Regresia poate fi văzută sub trei ipostaze, ca terapie pentru personaj, ca mod de structurare narativă şi ca principiu al lumii percepute de domnul Stratulat, care teoretizează adesea despre posibilitatea de a percepe realitatea fie prin rapiditatea mersului înainte, fie prin mersul retroactiv spre începuturile cu care se simte de fapt sincron. Fast forward sau fast backward, iată modalităţile extreme ale personajului de a se raporta la realitate, aceste deraieri constituind de fapt universul dezechilibrat al minţii domnului Stratulat şi al romanului insuşi. Profilul psihologic al personajului principal este schiţat cu mare precizie şi indirectă ironie, pe măsură ce scenele se acumulează. Într-adevăr acesta aminteşte de Bardamu, eroul lui Celine, prin spiritul său caustic, dispreţuind profund lumea în care e incapabil să se integreze şi privind cu cinism felul cum specia umană îşi joacă zilnic comedia. Arta lui Daneliuc de a crea personaje pregnante, memorabile este de factură aproape clasică, punând în joc minimum de mijloace şi maximum de eficienţă. Rareori găsim în romanele recente astfel de tipologii reprezentative, care sa nu fie rezultatul unui efort simplist şi tezist de a face un portret critic al societăţii româneşti actuale. Personajele feminine ale romanului sunt chiar mai izbutite decât cele masculine, de la femeia de succes Violeta, până la Gilda, cea care face experimente umane pentru a-şi termina teza de doctorat şi pentru a decripta misterul depresiei nu ezită să-l folosească drept cobai pe domnul Stratulat, înrăutăţindu-i condiţia şi apoi părăsindu-l în haosul lumii. Un fapt caracteristic pentru creaţia sa este accentul pus pe dinamica relaţiilor între sexe, dificultatea de comunicare într-un cuplu şi consecinţele dezastruoase ale singurătăţii esenţiale în care este captiv personajul. Prozatorul alege just să reprezinte toate aceste teme maximale prin intermediul comediei dramatice, care insolitează nişte vechi teme ale romanului psihologic.

Ceea ce reuşeşte Mircea Daneliuc este să transforme un subiect trivial într-o poveste plină de suspans, realizată prin ştiinţa de a-şi încărca fiecare pagină cu o mare cantitate de imprevizibil, atrăgând atenţia asupra oricărei mişcări a personajului, dificil de anticipat în actele şi reacţiile sale. Ora lanti este o realizare remarcabilă, meritând să intre într-un top cinci al romanelor apărute în 2007.

(Cuvantul, decembrie 2007)