Poveşti de şantier

Nicolae Strâmbeanu,
Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată,
Editura Humanitas,
Bucureşti, 2006, 309 p.

La începutul lui 2005, mă alăturam corului de voci care nu pregetau să laude cartea de debut a lui Nicolae Strâmbeanu. Evanghelia după Arana făcea o figură singulară, în amalgamul romanelor scrise în dispreţ faţă de stil şi construcţie. Prozatorul demonstra atunci că nu e niciodată prea târziu nici să debutezi, nici să revii la forme apuse ale naraţiunii (romanul picaresc). În acest moment, literatura postdecembristă abundă în abordări în cheie minimalistă a epocii comuniste, în revizitări (iată un cuvânt frecvent azi) ironico-umoristice ale perioadei de dinainte de '89, iar tendinţa s-a transmis şi filmelor despre epoca respectivă apărute în 2006. Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată se vrea a fi o astfel de reconstituire parodică a „întunecatului deceniu nouă”.

Ce se mai păstrează din neopicarescul romanului anterior? Micronaraţiunile fiecărui capitol, aproape autonome unele faţă de altele, tind să pulverizeze firul narativ principal, tind sa distragă atenţia de la tema centrală a romanului: aşteptarea unui verdict, care să elibereze personajul de universul închis al combinatului, să-i permită întoarcerea acasă. O naraţiune după chipul şi asemănarea personajului, care imită extrema lui mobilitate, graba cu care traversează întâmplările. Ceea ce se potrivea în contextul eposului eroi-comic al lui Joaquin Arana, eşuează în cadrul radical diferit al şantierelor şi combinatelor comuniste. Ca şi în comedie, fiecare capitol reduce la zero consecinţele precedentului, astfel că eroul iese cu bine din toate situaţiile. Ritmul alert perfect potrivit cu romanul anterior funcţionează acum ca un mecanism în gol, fiindcă a dispărut aventura, miracolul, realitatea a devenit una plată, viaţa-un şir de aşteptări fără sens în faţa uşilor capitonate de la birourile şefilor care întârzie mereu să soluţioneze cererile tot mai disperate ale personajului principal. Deşi s-ar părea că avem de-a face cu un orizont kafkian, personajul-narator (care rămâne anonim de la început până la sfârşit) nu se ia prea în serios niciodată, tragicul nu e apanajul său, lumea e o farsă continuă, iar aici autorul se integrează perfect unei tendinţe de succes a prozei actuale, umorul, în toate culorile şi formele. Pentru orice prozator de azi e riscant să nu recurgă la reţeta umorului, dar acest realism minimalist, asezonat cu anecdote lejere s-a epuizat. E şi greu să rezum romanul, tocmai datorită amalgamului de gesturi şi întâmplări ce se acumulează fără ca problematica şi tensiunea firului epic să se clarifice în vreun fel. În câteva cuvinte, „ocupaţiunea principală” a personajelor cărţii este alcoolul, performanţa de a lua la rând toate cârciumile locului sau de a chefui până dimineaţa sau până la sosirea salvatoare a ordinului de transfer. Periferia în care sunt exilate personajele le reduce comportamentele la un numitor comun, fiind marcate de nostalgia după centrul pierdut şi, în acelaşi timp, paralizate de inerţia aşteptării după semnătura capabilă sa le schimbe destinul. Simplu spus, romanul e o culegere de anecdote din lumea muncitorilor şi a inginerilor în epoca celor trei f, frica, foamea, frigul, din care puţinele refugii rămân alcoolul, umorul şi sexul (slab), tot atâtea tactici insurgente ce lipseau din tabloul zugrăvit sub supravegherea cenzurii de romanele anilor ’60- ’70.
Lumea „întunecatului deceniu” prezentată de Strâmbeanu abundă în figuri hilare, într-o galerie de portrete voit îngroşate, dar din care e greu să reţinem vreo figură. Caricaturile se succedă rapid, acompaniate de nume la fel de sonore, de o stridenţă ce devine până la urmă supărătoare (Baruch Spinoza, Cervantes, Coriolan Groapă, Loto Ciubotea, etc). Din toate aceste caricaturi, putem alcătui rapid un portret robot al unui singur tip uman invariabil, resemnat cu interdicţiile şi rutina, neapărat alcoolic, obişnuit cu crâşma şi poanta, cu micul profit de pe urma regimului, neproblematizant, instinctual, practicant al unui sport preferat: de a face haz de necaz. Femeile sunt şi ele integrabile unei tipologii unice. Veşnic mânate de neostoite impulsuri lubrice, adulterine, dar şi generoase, ele devin totodată un mijloc de parvenire pentru bărbaţii care le intră în graţii. Autorul pare a-şi fi propus să alcătuiască nişte portrete la minut, să caracterizeze cei mai diverşi indivizi, care, până la urmă seamănă izbitor unii cu alţii. De fapt, mica umanitate a lui Strâmbeanu a rămas aceeaşi, doar că decorul s-a schimbat pe neaşteptate.
Citind romanul avem senzaţia unei întoarceri în timp, către universul romanelor lui Preda (Intrusul) şi Buzura (Vocile nopţii), o rescriere „în răspăr” a acestora, propunându-ne o figură de erou clişeizată la un moment dat de romanul românesc postbelic: tipul ratatului, produs al mediul ostil, intelectualul exilat într-un context social-profesional inferior etc. Lipseşte însă, în mod programatic, orice dilemă de natură morală a personajului principal, iar desele referinţe livreşti ale naratorului la opere celebre sunt nepotrivite cu tonul zeflemitor al ansamblului.
Nutream speranţa ca autorul să fi dezvoltat povestea din fundal cu „Prinţesa”, entitate feminină misterioasă căreia îi sunt destinate rândurile, dar totul se rezumă la suma adresărilor către acest cititor dramatizat, misterios şi absent, aparţinând unui trecut idealizat de narator (anii de facultate petrecuţi în Timişoara, oraşul-centru al speranţelor personajului). E cel mult un procedeu retoric şi atât. Cele câteva puseuri nostalgice ale personajului rămân neconvingătoare. Ceea ce îi lipseşte romanului este tensiunea dramatică, un conflict, o intrigă puternică. Autobiografismul său e insuficient asimilat, detectabil în mulţimea intrigilor secundare, în mulţimea nejustificată a personajelor, în graba cu care sunt menţionate, ca într-un jurnal în care autorul îşi neglijează deliberat cititorul.
Cert e că formula „romanului de şantier” nu i se potriveşte lui Nicolae Strâmbeanu, a cărui încercare lăudabilă de a schimba registrul şi subiectul îl aduce mult în urma debutului său remarcabil din 2004. Virtuozitatea sa stilistică a obosit, a pălit, atrasă în marasmul unui subiect insuficient de generos, a unui realism tern şi previzibil, cu toate că ne induce senzaţia iminenţei unei lovituri de teatru, care să zguduie din temelii naraţiunea. Nota de transfer soseşte deodată cu sentimentul unei dezamăgiri ce nu mai aparţine naratorului, ci celui care a parcurs „scrisoarea”.
(Observator cultural, 2007)