Între Metopolis şi Albala

Petru Cimpoeşu
Povestea Marelui Brigand, ediţia a II-a
Editura Polirom, 2007, 485 p.


Povestea Marelui Brigand face parte din categoria literaturii provinciilor imaginare, o replică târzie şi oarecum parodică a momentului ei de glorie, situat în anii `70. Parcă autorul şi-ar fi propus sieşi un pariu postmodern de a continua tetralogia neterminată a lui Ştefan Bănulescu, de a prelungi atmosfera, motivele şi seria personajelor bizare din Cartea Milionarului. Teritoriul său imaginar e tot o Provincie atinsă de morbul crepusculului, aflată pe marginea prăpastiei ce o separă de un sfârşit ce se amână mereu. Cele două oraşe imaginare celebre cu care se învecinează sunt Metopolisul, dar şi Albala lui George Bălăiţă. Romanul apăruse iniţial la Editura Dacia într-un tiraj restrâns, ca atare nu a fost receptat cum se cuvine, deşi este, în opinia mea, cel mai bun roman de până acum al autorului.
Provincia lui Cimpoeşu îşi are centrul în oraşul Abraxa (nume ce trimite parcă la Albala) şi este fisurată de misterul unei serii de crime care pun la încercare abilităţile detectivistice şi inteligenţa autorităţilor, reprezentate de un comisar înzestrat cu un steril spirit socratic, specific locuitorilor anacronici ai acestor spaţii. Romanul respectă până la sfârşit structura de quest, specific pentru romanul postbelic american. Această anchetă e mereu întârziată de un număr sporit de poveşti, de ficţiuni secundare, menite să încurce iţele, dar având totodată funcţia de a asigura supravieţuirea acestei lumi ce-şi ocultează mereu cronologia, pulverizând-o în nenumărate fire temporale ce coexistă parcă simultan. Principala activitate a metopolisienilor şi abraxienilor este „colportajul”, acumularea de versiuni divergente despre evenimentele inexplicabile, uneori supranaturale, care îi înconjoară. Restabilirea priorităţii unui singur fir evenimenţial cade în sarcina unui personaj venit din afara acestui domeniu utopic în derivă. Astfel apare străinul, intrusul, care, ca şi în Cartea Milionarului, contribuie mult la alunecarea în haos a acestui teritoriu imaginar. Noul jude de instrucţie trebuie să revigoreze mersul anchetei, să elucideze misterul crimelor care ameninţă să aneantizeze orice fărâmă de raţiune sau echilibru al oraşului la un pas de absurd şi distopie. Rolul judelui este de a media între cititor şi suma legilor şi bizareriilor unui univers închis şi izolat, romanul provinciilor imaginare fiind tributar modelului utopic sub raport formal, dar şi tematic. Planul orăşenilor este construirea unei „Fabrici de Fericire”, iar aici romanul glisează către sugestia unei utopii negative, rescriind alegoric povestea instaurării comunismului. Ca şi în Cartea Milionarului, fiecare nou capitol eludează consecinţele celui anterior, romanul constituindu-se din naraţiuni semi-autonome, menite să menţină romanul în afara linearităţii şi lumea ficţională într-un imobilism specific Provinciei. Structura scrierii se etajează pe trei nivele: perspectiva glisează de la digresiunile comisarului Petrache, la „tahigramele” grefierului Luca. Acesta joacă rolul scribului- personaj frecvent în romanul postbelic, fiind aglutinat până la urmă de realitatea pe care o descrie şi împrumutând spre final ceva din confuzia ce a pus stăpânire definitiv pe mintea judelui de instrucţie.
Acest domeniu imaginar e populat cu figuri bizare, alcătuite din linii sumare, aproape caricaturale. Domnişoara Orzan pare venită direct din Albala, împrumutând darul profetic al lui Antipa. Domnul Şarl descoperă forţa odică, fiind astfel un demn urmaş al unor figuri precum Constantin Pierdutul Întâiul, un urmaş căruia îi reuşeşte încercarea de a modifica reperele fundamentale ale realităţii: deplasează meridianul în preajma propriei locuinţe. Locul de întâlnire al personajelor este hotelul Concordia, nume care trimite la ideea necesităţii unui acord asupra unei singure versiuni totalizatoare asupra faptelor. Provincia supravieţuieşte însă prin acest mecanism de nesfârşită generare a istorisirilor care eludează definitiv graniţa dintre Adevăr şi Ficţiune, între trecut, prezent şi viitor. Judele e cuprins şi el de plăcerea locuitorilor de a lungi vorba, de a „socratiza” la nesfârşit pe cele mai neînsemnate şi neaşteptate subiecte.
La fel ca Metopolisul, oraşul Abraxa e marcat progresiv de un „deficit de realitate”, iar noul jude sosit în oraş îşi propune să restaureze capacitatea de ancorare în realitate a locuitorilor. Cel ce deţinuse funcţia anterior, judele Ştefan, (parcă o aluzie la „proprietarul de ficţiuni” Ştefan Bănulescu), îi învăţase să fie „soldaţi ai imaginarului”, echivalând adevărul cu interpretarea convenabilă a unui simbol. El este cel care a proiectat lumea Abraxei în ficţiune, astfel încât până la solipsismul molipsitor nu mai e decât un pas. Simpla enunţare a unei ficţiuni o transformă imediat într-un adevăr al realului. Cea de-a cincea audienţă abundă în teorii accentuat explicitate despre universurile paralele şi comunicarea strict accidentală a lor. Nu mai poate fi găsită scândura ce acoperea intrarea în tărâmul cocoşatului pitic Sadim, schematizând parodic ocultarea accesului profanilor la o parte importantă din Secret. Vechi procedeu al romanului maximalist de la Pynchon încoace este enunţarea unui mister central şi apoi amplificarea lui voit exagerată, a unei enigme care pare a fi chiar fermentul constitutiv al lumii ficţionale, funcţie îndeplinită de „povestea Marelui Brigand”, care este până la urmă chiar povestea eternă şi fascinantă a căutării Sensului: „noi nu ştiam mai nimic, asociam şi combinam, adunam şi scădeam zadarnic, sensul ni se strecura mereu printre degete şi ne scăpa de fiecare dată, la fel cum victima însăşi ne scăpase de atâtea ori”. Grefierul îi explică judelui că „povestea Marelui Brigand” nu este altceva decât istoria oraşului Abraxa, la început o istorie unitară, fragmentată, însă ulterior dizolvată de plăcerea dispersivă de „a născoci” a locuitorilor. Marele Brigand pare o figură de profet al deşertului desprins din lumea apocaliptică a romanului lui Llosa, Războiul sfârşitului lumii, iar piticul Sadim pare venit din lumea marqueziană a satului Macondo, împrumutând de acolo pasiunea căutării pietrei filosofale. Ca şi în Macondo, aurul se transformă în fecale. Pentru cititorul avizat, autorul iniţiază un joc cu recuzita motivelor din romanul românesc şi sud-american al anilor ´60 -`70: domnişoara Orzan cea bătrână îmbătrâneşte galopant după ce e părăsită de logodnic; acestuia îi izbucneşte un şuvoi de apă sărată şi alge din gură la cununia civilă; frumoasa Sadim nu se înalţă la cer ca Remedios, ci revine în oraş după mulţi ani în chip de monstru. Ancheta nu are alt scop decât să adune suficiente probe pentru decretarea caracterului miraculos al oraşului Abraxa, unde timpul trece fără a lăsa în urmă date calendaristice.
Povestea întemeierii oraşului Abraxa nu e prea diferită de cea a Metopolisului, o aventură a subteranei, spaţiu simbolic pentru romanul apocaliptic: primii colonişti au desecat mlaştinile în căutarea unei comori inexistente. Aventura catacombelor e dusă mai departe de piticul Sadim, entitate fabuloasă a subteranei şi căutător al Graalului. Nu lipsesc nici mişcările milenariste: „realiştii”, „limonarzii”, secte eliberate de orice fior apocaliptic, dar având nume pe măsura intenţiilor persiflante ale romanului. Câteva elemente trimit către romanul Lumea în două zile: dislocarea perspectivei naratoriale unice prin delegarea mai multor martori, însărcinaţi nu doar să spună povestea, ci să înregistreze concret versiunile pe bandă de casetofon (îngroşare parodică a unei funcţii intrinseci întruchipată de grefierul-scrib); crimele misterioase care dezvăluie fundamentul supranatural pe care e clădită lumea: cadavrele sunt văzute în mai multe locuri deodată, apoi dispar fără urmă; domnişoara Orzan e un corespondent comic şi caricatural al lui Antipa şi a capacităţii sale demonice de a prevedea data precisă a morţii celor apropiaţi; Abraxa e tot un oraş încremenit în parfumul de belle epoque ca şi Albala sau Metopolis; motivul textulului destructiv nu mai e reprezentat de certificate de deces emise de Antipa în avans, ci de scrisorile de amor compuse de Sadim la comandă şi având aceleaşi puteri demiurgice.
Povestea Marelui Brigand reuşeşte resuscitarea unei formule aproape uitate azi, ocupând o poziţie singulară şi în cadrul prozei lui Cimpoeşu, a cărui formulă se deplasează mai accentuat spre realismul aşazis minimalist, bazat pe o premisă sociologică, pe o comedie a caracterelor şi pe radiografierea actualităţii şi cristalizat cel mai bine în mult premiatul roman Simion Liftnicul, dar şi în povestirile de debut incluse în Amintiri din provincie. Între Metopolisul lui Bănulescu şi Albala lui Bălăiţă se află Abraxa lui Cimpoeşu, oraş cu acte de proprietate ficţională în regulă, şi care merită revizitat oricând.