O critică generoasă

De câte ori scriu despre vreun volum de cronici literare (ceea ce se întâmplă destul de rar, e drept), mă abţin cu greu să nu citez din Nu al lui Eugen Ionescu, carte care cuprinde câteva intuiţii fundamentale despre critica de întâmpinare, dar şi ideea că ar fi perfect inutilă. Cartea e cu atât mai actuală cu cât azi resimţim acut inutilitatea cronicii literare, în contextul marcat de tirania comercialului. Cronicarii de azi nu mai pot avea o influenţă decisivă asupra selecţiei imediate ale valorilor, iată un adevăr tot mai vizibil azi. Toată lumea a deplâns decăderea acestei specii a criticii, cu toate că apar destule volume de cronici. Daniel Cristea-Enache a trecut la al doilea volum de cronici (Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură română), Dan C. Mihăilescu a ajuns la secţiunea proză din Literatura română în postceauşism, Cristina Chevereşan a inaugurat cu un volum de cronici colecţia Noua critică la Cartea Românească etc.

Primul risc pe care Bogdan Creţu şi l-a asumat a fost să debuteze cu o selecţie de cronici literare (Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale 2000-2005, Editura Timpul, Iaşi, 2005). Al doilea risc pe care şi-l asumă tânărul critic este acela de a practica o critică simpatetică, afirmativă, de legitimare a valorii. Iată ce spunea Eugen Ionescu despre critica pozitivă: „orice critică pozitivă este (...) prin definiţie handicapată. Are nu ştiu ce aer de complezenţă, în cel mai bun caz, de naivitate, de lipsă de subtilitate, de candoare ridicolă sau de entuziasm necontrolat, în celelalte cazuri. Critica pozitivă pare a fi lipsită de spirit critic.” Pe de altă parte, „critica negativă are de la început un aer inteligent, competent, subtil, şmecher şi profund” (Nu, Editura Humanitas, 1991, p.125). Nouăzeci la sută din verdictele criticii de întâmpinare de azi sunt negative. Există chiar un spectacol al desfiinţării cărţilor, desfăşurat cu fast şi superficialitate, dar care poate asigura credibilitatea unui tânăr critic, căruia îi stă bine cu o grimasă cinică, de refuz şi dezabuzare, garantul de azi al spiritului axiologic. Bogdan Creţu e una din rarele voci critice ale acestui moment care înţelege să nu recurgă la trucurile ieftine ale criticii minimalizatoare, alături de Nicolae Bârna, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat sau Marius Miheţ.
Arpegiile capătă alura unor profile critice de mai mare amploare, care oferă, pe lângă valorizarea indispensabilă, câteva completări ideatice, precum şi schiţarea unui portret literar cât mai complet al autorului în discuţie. O capcană frecventă în care ar putea cădea critica pozitivă este descriptivismul. Tânărul critic pare mereu conştient de acest pericol şi evită cu obstinaţie orice pasaj rezumativ, găsind totuşi prilejul de a ne informa despre ideile cărţii şi de a le completa cu opiniile proprii. Stilul e unul digresiv, dezinvolt, lipsit de încrâncenarea penibilă a multor cronicari de azi. Bogdan Creţu are plăcerea de a introduce lungi paranteze, în care se ştie insera treptat în orizontul criticului analizat. Odată ajuns la nucleul de premise care a generat demersul critic în discuţie, se pot sesiza justele adăugiri ce trebuie făcute.
Majoritatea cronicilor din volum au un implicit verdict pozitiv. Strădania este de a argumenta justeţea alegerii respective. Orice cronicar ajunge mai devreme sa mai târziu la concluzia că merită să scrie doar despre cărţile care îi plac, a căror impresie a fost suficient de puternică pentru a-i împinge către masa de scris. Plăcerea lecturii şi a dialogului, dorinţa de nu se risipi în analiza maculaturii, acestea sunt premisele de la care porneşte criticul. Există şi excepţii. Cele câteva cronici negative sunt marcate de un suculent umor filologic, de largi volute ironice, susţinute de mostre de citate alese pentru delectarea audienţei. Cronicile lui Creţu fac mereu efortul de a nu-şi neglija cititorul, de a-l ţine mereu atent, de a-l distra, de a-i traduce limbajul scrobit şi pretenţios al unora, de a-i face ordine în noianul entropic de apariţii editoriale în care e înglodat zilnic. Critica postdecembristă nu-şi mai regizează spectacolul de idei doar pentru specialişti. Rolul care i se potriveşte lui Bogdan Creţu este acela de mediator neobosit între mesajul cărţii şi cititor, mai puţin acela de judecător orgolios al producţiei literare. Cronicile sunt înşiruite cronologic, fiind un Bildungsroman al formării unui critic. Treptat, ocheanul selecţiei se îndreaptă spre problemele controversate, spre volumele care permit breşe în stare să capteze un anume fenomen literar. Criticul ştie să arunce în jocul polemic întrebările esenţiale. E vizibil efortul de sinteză din antecamera fragmentelor critice.
Cărţile sunt deseori un mascat pretext pentru a discuta probleme mai generale ale literaturii actuale, temele care au ocupat prim planul dezbaterilor postdecembriste. Iată câteva exemple: postmodernismul românesc şi legitimarea generaţiei 80 (Mircea Cărtărescu); problema schimbării canonului literaturii contemporane şi reabilitarea ficţiunii (Ion Simuţ); destinul şi delimitarea corpusului de texte ce aparţin literaturii de sertar (Dan C. Mihăilescu), nefericirile meseriei de cronicar şi destinul criticii de întâmpinare (Alex Ştefănescu), istoria şi teoria textualismului românesc (Marin Mincu), posibilitatea de a scrie o istorie ale literaturii române (Iulian Boldea), caracterul marginal, neglijat al sintezei literare şi a criticii ideilor etc. Articolele conţin şi o pledoarie implicită pentru genul cronicii literare şi pentru critica de întâmpinare, contracarând diatribele lui Cristian Bădiliţă împotriva criticilor literari.

Chiar dacă un volum de cronici nu mai are aceeaşi importanţă decisivă pentru consacrarea unui critic ca înainte de 1989, Arpegiile critice ale lui Bogdan Creţu anticipează o carieră critică remarcabilă, de anvergură. Criticul posedă o viziune bine conturată asupra literaturii postdecembriste, articulând cu mână sigură sinteza problemelor ei. În final, două propuneri pentru critica de întâmpinare de azi: o necesară specializare pe genuri a cronicarului, o ieşire de sub tutela modelului manolescian, tot mai greu de urmat în contextul cantităţii de texte ce apar azi; o netă despărţire a cronicii literare (destinată specialiştilor) de prezentarea de carte (destinată publicului larg).
(Tribuna, 2007)