Literatura romana postdecembrista cristalizeaza tot mai multe trasaturi comune cu cea americana postbelica, mai ales cu literatura Contraculturii anilor ’60. Ambele oglindesc o schimbare a paradigmei culturale: un sistem de valori dominant, coercitiv, inhibant (modernismul tirziu european pentru cultura americana a anilor ’40, neomodernismul romanesc al anilor ’60) aflat in declin accelerat. Prabusirea lui confera libertate celor mai variate forme ale razvratirii, de la propensiunea pentru sexualismul debordant si recursul la experienta drogului (proza noului val lansat in 2004 de Editura Polirom), pina la anarhismul si preferinta pentru tipologia nonconformistului in care intra rebelul (studentul blazat si neinteles), anarhistul, hipster-ul (White Negro al lui Norman Mailer din 1957 ar fi extrem de actual astazi) sau chiar picaro-ul itinerant care relativizeaza rigiditatea oricarui cod moral, dogma oricarei religii, ierarhia oricarei societati.
Un astfel de personaj este Joaquin Arańa, eroul excelentului roman de debut al lui Nicolae Strambeanu, Evanghelia dupa Arańa, revelatia romanesca a anului 2004. Formula propusa e o combinatie a cel putin trei tendinte, a romanului de documentatie istorica, a neopicarescului baroc si a apocalipticului cu alunecari spre religios. Acest tip mixt de roman a dovedit ca poate impaca succesul la public cu aprecierea criticii, avindu-si asigurata viabilitatea pe plan international. Din aceeasi serie putem aminti Saludos (1995) de Alexandru Ecovoiu, Hotel Europa (1996) de Dumitru Tepeneag sau Orbitor (1996) de Mircea Cartarescu. Maestrul incontestabil al genului este Thomas Pynchon, prozator mai putin cunoscut la noi, dar creator al unui canon bogat de autori care ii sint in mare masura tributari. Toti acesti autori au o propensiune spre o retorica a cautarii secretului, un parcurs initiatic de sorginte apocaliptica, cu evaziuni onirice, primii doi avind in centru un personaj picaresc, iar penultimul adaugind o exuberanta stilistica debordanta. Pe de alta parte, Evanghelia dupa Arańa pastreaza foarte mult din tehnica filmica a juxtapunerii rapide a scenelor, excluzind pasajele introspective, o tehnica excelent justificata tot de un personaj-narator cu trasaturi de picaro postmodern in Pe drum de Jack Kerouac. In romanul lui Strambeanu, versatilitatea, exuberanta, insurgenta personajului-narator se manifesta si la nivelul limbajului arhaizant, plin de metafore si comparatii construite pe un cimp semantic al scabrosului de tip popular, care uneori devine redundant. Stilul reda insa, cu precizie, specificul fiecarui spatiu de pe mapamond strabatut de personaj, ca intr-un panopticum de privelisti exotice si esente tari. Dexteritatea stilistica a autorului ce mimeaza la perfectie vorbirea unui om din secolul al XVI-lea poate reconstrui atmosfera ei fara fisura si in acelasi timp sa presare discursul cu indici ai parodicului, aratind ca totul poate fi la fel de bine doar o inscenare. Densitatea narativa a macrounitatilor textuale se reflecta si la nivelul frazelor, incarcate cu nume de corabii, orase, personaje secundare, denumiri in spaniola, toate alcatuind idiomul personal al lui Arańa, demn de numele sugestiv al acestuia (arańa = paianjen).
Evanghelia dupa Arańa insceneaza in cel mai marunt detaliu lumea secolului al XVI-lea. Alegerea nu e deloc intimplatoare: este perioada Marelui Inchizitor si a revoltei impotriva religiei oficiale (cintecul favorit al lui Joaquin e „Din nebagare de seama, eu nears pe rug“), a barocului si a stergerii granitelor dintre realitate si fictiune, era dominata de figura lui don Quijote (acesta isi face intr-adevar aparitia, alaturi de Sancho Panza, in echipajul ultimei calatorii a lui Arańa, vindecat de dorul dupa Dulcineea). Este epoca a carei dominanta de mentalitate e atit de usor actualizabila in postmodernitate. La intoarcerea din calatoriile sale, Arańa citeste stupefiat actul Marelui Inchizitor prin care acesta interzice tulburarea mintii oamenilor cu inchipuiri, „nazareli din care sa-i apuce nabadaile“, adica exact activitatea sa predilecta, povestitul… Fictiunea este astfel tematizata cu subtilitate si ironie. Povestirea este un mod de supravietuire, dar si o capcana pentru Arańa. Ea ii ofera secretul construirii unui joc ametitor al identitatilor, scapindu-l din miinile portughezilor, cind acestia cuceresc orasul Malacca, evitind pedeapsa cu moartea, relatindu-le o alta versiune a propriei vieti, dar prezinta si un permanent pericol de a cadea in plasa propriilor inchipuiri si de a transforma lumea in haos, prin pierderea reperelor: „Dumnezeu insusi se amestecase cu idolii si-mi aparea cind si cum. Ce sa spun si cum sa ma rog Lui, de frica sa nu ma inchin Diavolului?“. Potentialele esecuri ale aventurilor sale sint transformate in ocazii providentiale, tot prin abilitatea de a extrage fictiunea potrivita din tolba cu povestiri. La batrinete, dupa pierderea averilor, a familiei si la intoarcerea sa acasa, singurul mod de subzistenta este tot „nascocirea“ unor istorisiri menite sa infierbinte imaginatia locuitorilor Sevillei. Propria viata i se pare cind „traita aievea, cind doar povestita de altii“.
Evanghelia dupa Arańa poate fi incadrat in seria romanelor apocaliptic-parodice, avind ca protagonist un picaro postmodernArańa este un picaro paradoxal, care e constient ca esenta progresiei spre noi aventuri, tarimuri fascinante si roluri inedite este uitarea celor pe care tocmai le-a lasat in urma si, cu toate acestea, pentru a evita destramarea totala a lumii este nevoie de memorie, deci de repovestirea propriilor aventuri. De aceea, pe masura ce avansam in naratiune se inmultesc pasajele digresive, fie naratiuni secunde ale diverselor personaje, fie imersiuni in trecutul tot mai indepartat al eroului. Totusi, rotirea imaginilor panopticului si lumilor traversate de Arańa nu este fara sfirsit: „Eu cunosc destramarea lumii… Am vazut nimicirea ei de fiecare data, inca o data si inca o data, cind roata se intoarce… Atunci lucrurile se destrama de la sine, lut spalat de Apele Eternitatii, si se contopesc precum gindul si uitarea“. Traseul e asemanator cu cel al lui Peer Gynt. Ambii sint povestitori ai lumii prinsi in aparenta ei inselatoare si realizind asta abia dupa ce au consumat cu nesabuinta toate posibilitatile, constatind ca intimplarile, tarimurile strabatute par toate un „abur tremurator“. Ambii isi proiecteaza o divinitate dupa chipul si asemanarea lor, un Dumnezeu binevoitor si capricios, ce le sta, insa, oricind la dispozitie, farseur, dar si neindurator in final. Arańa e insotit de la inceputul aventurilor sale de Jesus, Fiul Omului, care pare doar o replica parodica a personajului biblic, dar este obiectul revelatiei lui Joaquin, caruia ii promite ca ii va arata „calea“. Jesus are toate viciile si ezitarile lui Arańa. Acesta e constient ca fiecare om are un Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui. Stilul lui Strambeanu reuseste o stranie inversare de tonuri: scenele erotice din roman, superb scrise, capata paradoxale nuante de somptuozitate si de infiorare aproape religioasa. Evanghelia dupa Arańa poate fi incadrat in seria romanelor apocaliptic-parodice, avind ca protagonist un picaro postmodern, angajat mai mult inconstient intr-o continua cautare a unui Sens, capabil sa restructureze lumea intr-un intreg unitar, incercare ce se soldeaza de obicei cu un esec. In cazul lui Arańa, acest fapt nu e prea clar: intoarcerea din final catre paradisul Indiilor ii este impiedicata de dezastrul navelor cuprinse de o furtuna apocaliptica, si, cu toate acestea, el asista la ruperea celei din urma peceti, deci la dezvaluirea tainei finale. Ultima pecete ar putea revela eroului intrebarea ametitoare: „Apucasem sa traiesc fapte, izbinzi, nenorociri? Ma nascusem vreodata? Ma intimplasem pe fata lumii?“. Realizarea exceptionala a unui asemenea roman se masoara in puterea lui de a reverbera intrebarea dincolo de paginile cartii, facindu-ne sa punem sub semnul fictiunii chiar numele autorului.
(Observator cultural, 2005)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu