Romanul românesc recent
valorifică de ceva vreme, tot mai evident, dimensiunea epică, maxima
concentrare de evenimente și de personaje, reducând drastic pasajele
autoreflexive, intertextele postmoderne sau discuțiile personajelor pe alte
subiecte decât cele suscitate de situațiile în care sunt transpuse. Cauzele
sunt multiple: dorința de a recâștiga publicul pentru literatura română,
presiunea platformelor de streaming, unde epicul cu toate loviturile sale
senzaționale de intrigă este la mare căutare, influența scenariului de film, o
constantă a romanului românesc de după 2000 (fenomenul ar merita o dezbatere
mai amplă). Digresiunile de orice fel capătă aproape exclusiv funcție
dramatică, de întrerupere a unei desfășurări palpitante de fapte și de amânare
a deznodământului. Un criteriu valoric poate fi inclusiv capacitatea de a
construi digresiuni inteligente. Un alt criteriu axiologic, poate mai
important, este acela de a putea orchestra discret interpretarea asupra
evenimentelor povestite, de a insufla cititorului anumite valori morale fără ca
ficțiunea să alunece în tezism.
Ambele sunt calități rare, pe care Victor
Ravini le dovedește cu prisosință, alături de multe altele, în cel mai recent
roman al său, Dincolo de mănăstirea nebunilor (2024, Ideea Europeană), o
insolită și foarte concentrată saga de familie despre nesfârșita lăcomie și
sete de înavuțire de ieri și de azi, o temă foarte actuală, rareori tratată
frontal și depliată în varii moduri. Victor Ravini găsește combinația unică
între un stil al clarității, al comediei de situație și tragicul unor existențe
oarbe, angrenate în materialitatea intranzitivă a lumii, lipsită de transcendență,
distanțându-se ironic față de fiecare epocă specifică sau față de orice
personaj adus în lumina rampei. Profilul acestui narator care nu devine
propriu-zis actant în drama familiei Răcoveanu este de raisonneur
șăgalnic, capabil să ia distanță suficient de mare față de existență încât să
răzbată comedia ei amară și se implică atât cât să evidențieze validitatea
legilor ei nescrise. Romanul poate fi văzut ca o antologie de astfel de cazuri
care scot la lumină astfel de adevăruri uitate, pe care autorul știe să le
strecoare în discurs la momentele potrivite: “toată lumea se învârte în jurul
aurului, pedeapsa și-o confecționează fiecare singur, aici, cu mâna lui”
(p.324); „răufăcătorii își iau pedeapsa meritată chiar și când au dibăcia să
ocolească legile și pedeapsa juridică. E ca și cum ar fi o mână nevăzută care
potrivește totul așa cum trebuie. Fiecare dintre noi primim pedeapsa sau
recompensa pe care o merităm. Acum, aici, în această viață, ca o consecință a
faptelor noastre, rele sau bune.” (p.46); „răul este o construcție de gândire
și de fapte care nu poate avea o structură perfectă. Prin definiție, răul e
ceva împotriva armoniei sociale și universale. Perfect este doar binele, în
concordanță cu perfecțiunea armoniei cosmice sau divine” (p.44); „ce ascunzi în
zăpadă se ivește la topire”.
Azi, când orice român se visează
multimilionar, când percepția comună, influențată de mass-media și de mersul
unei societăți care, pentru atingerea visului capitalist, greșit înțeles, pare
să-și fi uitat orice scrupul moral, este un moment cât se poate de propice
pentru apariția unui astfel de roman urmărind consecințele ultime ale dorinței
de îmbogățire. Spre deosebire de Greed sau de romanele lui Balzac și
Călinescu, concentrate pe un singur personaj, Ravini extrage o serie întreagă
de nuanțe ale avariției, materializate în tot atâtea figuri memorabile, animate
de aceeași patimă a îmbogățirii definitive.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu