Cum
să (re)învățăm libertatea
Am
început anul 2021 citind eseul lui Bernard-Henry Lévy (Acest virus care ne smintește, Editura Act şi Politon), scris în prima jumătate a anului 2020
și am sfârșit același 2021 cu Franța
împotriva roboților (Tracus Arte),
de Georges Bernanos, apărut în traducere românească (Mădălina Ghiu) tot în
2021. Uimitor este că eseul-manifest al lui Bernanos pare mai actual decât al
lui Lévy, deși e scris la finalul unui an de mare turnură din secolul trecut,
1944 (apare în 1947). Acest paradox se poate explica în multiple moduri,
inclusiv prin decăderea generalizată a libertăților individuale pe întreg
parcursul secolului XX, o idee pe care Bernanos insistă destul de mult, cu
toate că se referă doar la perioada 1914-1944. Azi este un proces cu care ne-am
obișnuit atât de mult încât nu îl mai percepem sau îl considerăm o stare
firească, naturală.
Prin comparație cu discursul dominant, în special
mediatic, care a exclus mereu problema sacrificării evidente a libertăților
individului pe întreg parcursul pandemiei, sub diverse pretexte ambalate sub forma
unor precepte sacrosancte, ascunzând de fapt o proastă gestionare a crizei
sanitare, textul lui Lévy pare curajos, chiar dacă nici în cazul său ideea de
libertate nu mai dobândește centralitatea avută în textul lui Bernanos.
Pentru cine a fost afectat mai mult de pierderea
rapidă a libertăților în acest interval problematic survenit după martie 2020
decât de amenințarea morții, textul lui Bernanos oferă răspunsuri la care nu
ne-am mai gândit de la o vreme încoace, tocmai pentru că nu ne-am pus
suficiente întrebări despre libertate, zilnic bulversați de discursul panicard,
isteric al presei și televiziunilor, la unison pe întreg mapamondul. Un discurs
suspect de unitar, care a pus mereu între paranteze tocmai ceea ce era mai
frapant: de la o zi la alta, aparent imprevizibil, cetățeanul global se trezea
privat de drepturi, întâi dreptul la liberă circulație, apoi, ca un apogeu,
dreptul de a dispune de propriul corp (dreptul de a-şi da consimţământul pentru
o intervenţie medicală).
Tocmai acest discurs al presei a avut efectul de a ne
închide în prezent, de a bloca orice comparații cu ceea ce nu i-a convenit, de
a sugera mereu analogiile care justificau deciziile prezentului (gripa spaniolă
din 1918 sau alte episoade cu epidemii care au decimat umanitatea și nu
pandemia din 2009, trecută fără măsuri abuzive, fără închiderea
universităților, școlilor, teatrelor, cinematografelor etc). Pentru cetățeanul
statului global, fără probleme de sănătate, marea amenințare a fost un alt tip
de virus, vizând întregul spectru politic și social, virusul totalitar. Dar
despre omul sănătos nu s-a prea vorbit. Și nici despre totalitarism. Au fost și
excepții, așa cum este textul lui Ștefan Borbély din 1 mai 2020, În afara
timpului din revista „Familia”, care puncta foarte precis sursa
instituțională a acestor măsuri abuzive, precum şi ideea autorităţilor de a
institui un soi de bizară buclă temporală, începând din martie 2020, soldată,
aşa cum s-a văzut de atunci încoace, cu o serie de alte suspendări ale
activităţilor, drepturilor şi obişnuinţelor democratice ale unei întregi
societăţi. În linia lui Giorgio Agamben din textul Medicine as Religion,
dar precedându-l, oferind şi exemple precise, Ştefan Borbély avansa supoziţia,
între timp confirmată de datele acestor doi ani, că diferitele măsuri
autoritare, neconstituţionale –la care deja am asistat- urmau să fie ambalate
în decizii medicale.
Desigur, pentru o mare parte din intelectualitatea
mainstream, preocupările au fost cu totul altele. Mulți dintre intelectualii de
vază ai acestei țări sau ai acestui sat global, intelectuali de la care am fi
avut alte pretenții, au fost mai preocupați cu alte subiecte, precum
respectarea corectitudinii politice sau chiar zeflemirea celor sceptici la
adresa modului de reprezentare mediatică a evenimentelor curente, intelectuali surzi
și orbi față de fenomenul deosebit de grav de sub ochii lor (un celebru exemplu
ar fi Noam Chomsky, total obtuz față de abuzurile prezentului). Acestora pare
să li se adreseze mereu Bernanos, punctând sursa elementară a orbirii
generalizate:
„Capitaliști, fasciști, marxiști, toți acești oameni
se aseamănă. Unii neagă libertatea, alții se prefac că mai cred în ea, dar, din
păcate, dacă cred sau nu, asta nu are o prea mare importanță atât timp cât nu
știu ce să facă cu ea. Păcat! Omenirea riscă să-și piardă libertatea, să și-o
piardă definitiv, din pricina faptului că nu mai știe să se folosească de ea...
Aș vrea, numai pentru câteva minute, să pot deține controlul asupra tuturor
posturilor de radio de pe planetă, pentru a le spune oamenilor doar atât:
«Fiți atenți! Aveți mare grijă! Libertatea e aici, la
marginea drumului, dar treceți pe lângă ea fără să-i aruncați vreo privire;
nimeni nu recunoaște acest instrument sacru, imensa orgă când furtunoasă, când
tandră. Ei vă fac să credeți că este scoasă din uz. Nu-i credeți! Dacă doar
atingeți cu vârful degetelor claviatura magică, vocea ei sublimă va inunda din
nou planeta... Ah! Nu așteptați prea mult timp, nu lăsați prea mult magnifica
mașinărie în bătaia vântului, a ploii, la cheremul trecătorilor! Și mai presus
de toate, nu o dați pe mâna
mecanicilor, a specialiștilor, a acordorilor, care vă vor convinge că are
nevoie de revizii și trebuie demontată. O vor demonta până la ultima piesă, dar
n-o vor mai monta la loc niciodată!»”(p.27)
Explicația pentru dizolvarea atât de rapidă a unor
drepturi garantate de Constituție și care au funcționat, de bine de rău, în ultimii
treizeci de ani, o oferă tot Bernanos: noțiunea de libertate cuprinde o serie
de libertăți concrete, și, negând una, se prăbușesc pe rând fiecare, iar apoi
întregul edificiu, oricum fragil. Bernanos oferă multiple explicații pentru
această continuă eroziune a noțiunii de libertate: dominația tehnicii ocupă un
loc de frunte, dar și apariția omului nou, creația secolului XX, omul obsedat
de ordine, lege, regulamente, care nu simte constrângerile ca fiind
problematice din principiu, ci este mult mai înspăimântat de proliferarea
dezordinii, poate chiar de nesupunerea altora. O idee a cărei valabilitate a
fost testată și de prezenta criză sanitaro-socială. În prima lună a pandemiei
am fost chiar eu martorul unei scene emblematice: eram într-un mall, aproape de
agentul de pază, când a apărut o doamnă scandalizată, revoltată că lumea nu
poartă mască, ba chiar îndrăznesc să strănute și să tușească, i se părea ei,
ostentativ. Doamna îi cerea agentului de pază să cheme degrabă poliția, să nu
rămână impasibil la astfel de gesturi impardonabile de nesupunere civică, de
iresponsabilitate etc..
Iată cât de departe suntem de dezideratul lui
Bernanos, și anume necesitatea ca fiecare să nu se gândească doar la libertatea
proprie, ci mai ales la libertatea celorlalți („Cine apără doar propria
libertate de gândire, este deja dispus să trădeze”- p.25). Scena la care am
asistat ar putea confirma și concluzia lui Bernanos din capitolul 6: materia
umană a sărăcit enorm, parcă în paralel cu progresul tehnic, de la 1789 la
1914, apoi la 1939 și, am adăuga noi, 2020. Scriind la finalul celei mai mari
catastrofe umanitare din secolul XX, când omenirea părea să-și scrie actul
final de abdicare de la orice principii umaniste, Bernanos constată apariția
unui tip nou de individ, omul totalitar,
creație a societății moderne, dar mai ales a războiului total. Caracteristicile
acestei noi specii de oameni au fost scoase la iveală cât se poate de clar de
acești doi ani pandemici: sunt oameni „ușor de dirijat, împăcați cu ideea de a
nu înțelege nimic, de a nu încerca să
înțeleagă, raționali și sceptici în aparență, dar cumplit de stânjeniți în
raport cu libertățile din viața civilă de care s-au dezvățat o dată pentru
totdeauna” (p.62).
Trecerea de la democrație la totalitarism este oricând
posibilă tot datorită acestui, „ tip de oameni capabili de toate formele de
supunere și de violență, trecând indiferenți unii pe lângă alții, un tip de
oameni din care Totalitarismul extrage la întâmplare mulțimile de gură-cască în
uniformă pentru ceremonialul său religios, animalele inteligente și feroce
pentru poliția sa și călăii pentru lagărele sale de concentrare” (p.63).
Cealaltă dimensiune a explicației se referă desigur la
impactul revoluției tehnologice hiper-accelerate asupra noastră și a
libertăților noastre, iar aici eseul lui Bernanos devine și mai actual: invazia
Mașinii din secolul XVIII a produs o mutație radicală, total neașteptată, față
de întreg trecutul umanității. Tragedia, spune Bernanos, este că omul nu se mai
poate adapta acestui ritm tot mai accelerat al progresului tehnic, decât
aparent, aș adăuga eu, prin infantila goană după ultimele versiuni apărute ale
aparatelor care ne înconjoară. Civilizația modernă, spune Bernanos, este o
„conspirație universală împotriva oricărui tip de viață interioară” (p.74) Afirmând
că problema apare odată cu multiplicarea fabuloasă a Mașinii, Bernanos îl
anticipează pe Jean Baudrillard, gânditor important pentru filosofia relației
dintre om și tehnică, dar neglijat azi. Ca și Baudrillard, Bernanos subliniază
trecerea de la calitate la cantitate, spre noua Paradigmă, supusă tiraniei
Numărului: „Tirania abjectă a Numărului este o infecție lentă care niciodată nu
a provocat febră. Numărul a creat o societate după chipul lui, o societate de
ființe care nu sunt la fel, dar seamănă între ele și pot fi identificate doar
după amprentele lor digitale. E o nebunie să încredințezi Numărului paza
Libertății.” (p.97). Consecința dominației tehnicii este și imposibilitatea
revoltei, a oricăror răspunsuri critice. Să ne amintim doar de frenezia
digitalizării cu care a început noua perioadă, dar și anatemizarea celor care
ar fi schițat un minim gest de rezistență, de circumspecție la adresa
necesității digitalizării totale: unicul dușman al Statului tehnic este tocmai
omul care crede în altceva decât în tehnică (p.106).
În concluzie aș reaminti premisa cu care Bernanos
deschide al său eseu-manifest-apel: „O
lume cucerită de Tehnică își pierde Libertatea” (p.15). Aserțiunea încă mai
părea exagerată în 2019, înainte de celebrul virus. Azi, când nu mai contează atât
virusul, cât faptul că ne-am amintit sau nu să ne luăm telefonul inteligent cu
noi când ieșim din casă, pentru că fără el și fără aplicația celebră nu putem
intra în destule locuri dintr-un oraș, afirmația este cât se poate de tragică
și adevărată. Rămâne de văzut dacă ne vom resemna cu o astfel de situație („un
spirit nu poate rămâne liber decât cu prețul unui efort continuu”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu