2021 a fost anul extremelor, cu cele mai mari
închideri, restricţii şi discriminări, dar şi cu perioade în care actele
obişnuite de altădată au părut acum gesturi de mare libertate (de exemplu a
merge într-o vacanţă în ţară cu familia, a merge la un restaurant, a intra
într-o librărie, teatru, cinematograf etc..). Cuvântul anului (vaccin) a fost
unul hiperîncărcat cu energii negative, capabil să dividă societatea,
familiile, prietenii de altădată. Până în 2021 nu am ştiut că lumea s-ar putea
diviza între vaccinişti şi anti-vaccinişti şi nici că va fi nevoie de o
aplicaţie pe un smartphone pentru a intra la o librărie, teatru, cinematograf,
grădină botanică sau magazin de haine de mâna a doua (cum sunt majoritatea
celor din centrul Clujului, oraş triumfător şi la infectări şi la lupta cu
pandemia).
În acest
climat puternic divizat şi ideologizat, literatura, uneori filosofia s-a
re-dezvăluit a fi o şansă de salvare psihică, spirituală, zilnică. Am început
anul cu o carte aproape ignorată la noi, un eseu semnat de Bernard Henry-Lévy,
găsită într-un raft umbrit dintr-o librărie, cu un titlul sugestiv (Acest
virus care ne sminteşte, 2020, Editura Act şi Politon) şi care ne-a amintit
câteva lucruri elementare: că trăind în frică şi panică, omul tinde să îşi
piardă şi simţul critic şi judecata obiectivă, că e mai uşor să suspenzi o
libertate decât să o repui în funcţiune, că, până la urmă, „infernul este
corpul”, redus la masa lui de organe, de umori şi de nervi, ca şi cum ar fi
total separat de inteligenţa umană şi de proiectele ei (p.74), cu atât mai mult
cu cât observăm o generală consimţire la a fi reduşi la o viaţă de corpuri (de
fapt o totală supunere faţă de putere). Mai mult, datorită virusului, am ajuns
cu toţii să trăim o stare generală de suspendare, întrerupere (epoché).
Tot datorită cărţii lui Henry-Lévy am aflat de un
articol foarte dens în idei (Medicine as Religion, mai 2020) al celui
care a semnalat cu ani în urmă pericolul decretării frecvente a stării de
urgenţă de către guvernele din întreaga lume, Giorgio Agamben, care observa că
această coexistenţă paşnică dintre cele trei religii ale Occidentului modern (creştină,
capitalistă, ştiinţă/ tehnologie) tocmai a luat sfârşit. Nu redau aici toate
angrenajele ideatice ale articolului, ele ar merita o discuţie aparte. Reţin
doar finalul: extrapolând de la sensul etimologic al cuvântului epidemie (în
special polemos epidemios – războiul civil la Homer), Agamben ajunge la
concluzia că trăim un continuu război civil global, al popoarelor cu ele însele
(duşmanul invizibil e în noi înşine). O altă ipoteză, între timp confirmată,
este că însănătoşirea, recuperarea totală nu poate fi atinsă pentru că virusul
se multiplică mereu, ajungând la alte şi alte mutaţii (religia medicală, ca şi
capitalismul, contrar creştinismului, spune Agamben, nu oferă perspectiva
salvării, izbăvirii).
Cu asemenea concluzii pesimiste m-am refugiat în Eseurile
lui Montaigne, cu o nouă ediţie la Humanitas (după 50 de ani de la prima ediţie
integrală în română), oprindu-mă la eseul despre obişnuinţă, îngrozit la ideea
că omul se poate obişnui de fapt cu orice situaţie, oricât de aberantă şi
contrară bunului simţ şi că, din nou, datorită fricii, omul îşi pierde rapid
reperele proprii, dar şi judecata în general. Am descoperit un filosof
neaşteptat de accesibil, o proză antrenantă, dar care, în pofida simplităţii
formale, invită la relectură repetată. Montaigne a fost filosoful des recitit
şi des invocat pe parcursul pandemiei, probabil şi pentru că oferă exemplul
înţelepciunii în timpuri de criză, violenţă, neaşezare.
Am lăsat deci filosofia la o parte şi am decis să mă întorc la proza română contemporană, contrariat de opinia des auzită cum că nu se prea citesc autori români actuali, dar impulsionat şi de revista Optmotive (printre altele, secţiunea Noua Literatură), de noua serie de la editura Litera consacrată prozei contemporane şi, desigur de lunga listă de lecturi restante adunată între timp. Am început cu Paturi oculte de Doina Ruşti (2020, Litera), roman a cărui lectură m-a găsit întâi chiar într-un magazin de mobile vechi, spaţiu care, după câteva pagini, a părut desprins chiar din această ficţiune cu un titlu care m-a contrariat din prima.
Din nou admiram imaginaţia
debordantă, dexteritatea cu care trecea de la prezent spre un trecut doar
aparent istoric, de fapt parte din acelaşi teritoriu imaginar fascinant şi
original, ale cărei hărţi şi porţi de acces aparţin în exclusivitate autoarei,
un roman care ne îndeamnă să călătorim spre/prin Bucureşti doar pentru a căuta
foşnetul magic al roşcovilor. În Paturi oculte ni se orchestrează
diferite ruperi de ritm ale discursului care face loc unor fascinante poveşti
din alte vremuri, care ne absorb în alte dimensiuni (reţin în special Povestea
făcătorului de paturi şi Roşcovii).
Volumul Treisprezece. Proză fantastică a
apărut la timp (iulie) pentru a mă păstra în zona literaturii fantastice, fiind
o surpriză plăcută din multe puncte de vedere: confirma interesul actual al
prozatorilor de diferite vârste pentru genul fantastic, într-un moment în care
realitatea avea tendinţe spre ireal, spre distopie, iar cartea oferea multiple
căi reconfortante de evadare, adesea în trecut. M-a convins că generaţia din
care fac şi eu parte (millenials) îşi va aduce un aport consistent şi în zona
fantasticului, lăsând în urmă realismul (desigur, există şi excepţii, cum ar fi
povestirea Săritorul, de Tudor Ganea, din acelaşi volum).
Într-un an în care la fel ca în 2021, nu am putut
călători din diverse motive, romanul Femeia de marţipan de Radu
Ţuculescu s-a potrivit foarte bine, amintindu-mi de periplul meu cu Iulia prin
Basel în vremea unei alte pandemii, azi dată uitării (2009), romanul fiind o
combinaţie de satiră, poveste de dragoste şi oferind un periplu intertextual şi
cvasi-fantastic prin Mitteleuropa, spre final schimbând din nou atmosfera spre o
intrigă poliţistă pe fundal elveţian. Amintindu-mi de 2009, am ajuns la un alt
roman semnat de Ţuculescu, Stalin cu sapa-nainte, pe care nu-l citisem
atunci (din diverse motive), un roman dens, cu scene memorabile şi întorsături
imprevizibile, cu mult umor, dar şi tensiune dramatică, fără tezisme şi
digresiuni, deşi de inspiraţie autobiografică, practicând o scriitură dramaturgică
fără fisuri. Am continuat cu alte două romane importante ale autorului pe care
le ratasem la momentul apariţiei, unul început prin 2006 (Povestirile
mameibătrâne), o imersiune work-in-progress în lumea unui sat
postdecembrist pierdut în aura propriilor legende, bântuit de fantasma unui
personaj feminin misterios şi cvasi-diabolic, cu ajutorul povestirilor unui
personaj la fel de memorabil (Mamabătrână). Am citit şi Mierla neagră, (2015)
care continua filonul autobiografic, dar şi proiecţia pe fundalul comunismului,
la fel ca Stalin, cu sapa-nainte.
Întors la tema reprezentării comunismului în proză, am revenit la Paul Goma, autor despre care se scrie tot mai mult, dar care ar merita citit şi de publicul larg, pentru a înfrînge câteva prejudecăţi, încă în vogă (mai ales ideea lipsei de talent, veche prejudecată a receptării sale). Citind Soldatul câinelui (Editura Ratio et Revelatio, 2019) am realizat încă o dată multiplele valenţe stilistice ale scrisului său, printre care şi capacitatea de a transfera în frazare ritmurile unei compoziţii muzicale. Cu toate că rămânem la naratorul de persoana întâi, în Soldatul câinelui avem o virtuozitate stilistică debordantă, o scriitură cinematografică care ne situează în proximitatea stărilor sufleteşti ale naratorului-actant, trecând uşor de la umor tandru, la ironie şi sarcasm, dar mai ales un scriitor foarte accesibil oricui, dincolo de figura legendară a disidentului.
Paul Goma
este un nume prea sonor pentru istoria rezistenţei faţă de totalitarism (o
ironie crudă a fost aceea a dispariţiei sale în plin an de politici cvasi-totalitare),
iar acest fapt mi se pare că umbreşte mereu calităţile scrisului său. În plus,
critica a ţinut să atragă mereu atenţia asupra polemicilor sale cu ceilalţi
scriitori, mai ales cu cei din mainstream-ul autohton, deturnând discuţia
despre texte către biografic şi implicit interesul potenţialilor cititori de la
romanele sale.
Revelaţia anului a fost pentru mine şi (re)întâlnirea cu proza lui Radu Aldulescu, prozator care, am impresia, nu şi-a dobândit încă statutul pe care îl merită, insuficient tradus şi insuficient citit (în special de către critică), mai ales că avem de-a face cu un scriitor canonic al ultimilor treizeci de ani. Romancier polifonic, Aldulescu este printre rarii creatori de personaje ca voci distincte, refuzând simplificarea atât de uzitată azi printr-un narator- povestaş care să livreze cititorului un fir unic narativ (un dialogism similar întâlnim şi la Doina Ruşti). Sonata pentru acordeon (Litera, 2021) se constituie de fapt dintr-un neobosit salt dintr-o perspectivă în alta, de la o entitate la alta, fiecare marcată lingvistic ca atare, o suită de lumi interioare din care răzbat poveştile, vieţile tumultuoase, adesea chinuite, dar şi o profundă empatie a prozatorului pentru natura umană în general.
Aldulescu
ne învaţă şi prin cel mai recent roman al său
(Drumu-i lung, căldura mare) că arta de a scrie un roman de
valoare ar trebui să pornească de la capacitatea de a-l asculta cu adevărat pe
celălalt, de a apropria alteritatea, adică exact ce ne lipseşte astăzi din
comportamentul cotidian, dar şi din proză. Cel mai recent roman conţine şi el o
amplă galerie de tipuri umane, nenumărate poveşti (una de dragoste), o
confruntare insolită dintre două fluxuri discursive, dar şi senzaţia că
personajele au luat în stăpânire naraţiunea, fapt rareori întâlnit în proza
noastră. Am citit Sonata pentru acordeon la Sinaia, unde am avut
senzaţia, întâlnind des un om cu acordeon sau doi indivizi de pripas, mereu în
faţa altei clădiri şi a unei sticle de bere, că personajele lui Aldulescu
tocmai au părăsit cartea către realitate.
Cu toate că nu am terminat încă de citit Omuleţul roşu (Litera, 2021), l-aş pune pe lista revelaţiilor de anul acesta, cu toate că e vorba de o reeditare, fie şi doar pentru primele capitole, de o actualitate debordantă, mereu citabile pentru cei care se luptă cu neajunsurile derivate din dorinţa urmării vocaţiei umaniste într-o societate guvernată de interese financiare înguste, dar şi de un falocentrism care nu lasă spaţiu de manifestare femeilor independente şi inteligente (în roman, fenomenul proliferării lolitelor...).
Dar dincolo de gustul amar al realităţii, romanul
Doinei Ruşti este reconfortant prin umorul său de la fiecare pas, de la fiecare
replică sau personaj, dezvăluind nu doar latura fantastică a prozei sale, dar
şi pe cea realist-ironică, de sagace observator al tipologiilor umane (aici, mi
se pare, mai ales masculine). La acestea se adaugă şi descrierea foarte
plastică a perioadei de început a internetului, când acesta reprezenta întâi de
toate o şansă la liberă exprimare şi aventură. Nu e greu de anticipat că vom
deveni tot mai nostalgici faţă de această fază a sa.
Dar mai multe sunt cărţile pe care nu le-am citit,
(doar pe sărite, la răsfoire), dar sunt pe lista de aşteptare, aşa cum este Alfabetul
distopiilor (Şcoala Ardeleană, 2021), de Gheorghe Săsărman, un eseu-roman
de o frapantă actualitate, deşi ne situează la intersecţia dintre Sf şi
distopie şi care demonstrează centralitatea genului SF pentru literatură şi
pentru cultură în general (aşa cum sublinia şi Ştefan Borbély în a sa erudită
postfaţă). Aş îndrăzni să spun că ecuaţia s-a inversat: genul SF poate aduce
literatura înapoi în centrul culturii, din care treptat, a decăzut pe parcursul
secolului XX.
Pe masa mea
mai aşteaptă şi Omul din eprubetă de Nichita Danilov, roman deconcertant,
greu situabil într-un gen, combinaţie insolită de real, absurd şi fantezie, dar
şi traducerea romanelor care au stat la baza serialului Babylon Berlin:
m-am oprit doar la Peştele ud. Primul caz al comisarului Gereon Rath de
Volker Kutscher (Editura Lebăda Neagră, 2021), aparent thriller, de fapt o
reconstituire impresionantă a epocii Republicii de la Weimar la apus, cu puţin
timp înainte de numirea lui Hitler cancelar, prin intermediul cazurilor
comisarului Gereon Rath.
Tot în 2021 am citit prima piesă de teatru având
un subiect din sfera postumanismului, a ipotezelor altădată SF devenite aproape
parte din realitatea cotidiană, într-o lume guvernată de experimentele
genetice: piesa Sieg Heil sau triumful binelui din volumul Incomod (Editura
Brumar, 2021), de Orlando Balaş, pe care îl ştiam doar ca germanist redutabil,
dramaturgul fiind o surpriză plăcută. Autorului îi reuşeşte foarte bine
distanţarea de ambele perspective, pro şi contra acestor experimente radicale
pentru viitorul umanităţii. Raritatea abordărilor în această direcţie de la noi
contrastează evident cu mulţimea încercărilor, mai mult sau mai puţin reuşite,
din cinematografia mondială (de la Gattaca la Transcendence, de
la Westworld, Black Mirror, la Orphan Black sau The OA, The
Rain, Biohackers, Osmosis etc).
Rămân dator de a-l citi pe Cosmin Perţa, cel de
după 2010, scriitor de talent şi în proză şi în poezie, care a oferit şi un
roman, Dispariţia şi o poveste în cadrul literaturii pentru copii (Anisia
şi uneltele fermecate), ceea ce în sine este o performanţă. Aş mai aminti
şi alte trei titluri de care sunt curios pentru că sunt oarecum familiar cu
alte texte ale autorilor în cauză: Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo
(Polirom, 2021), Bestiarro de Dan Perşa (2021, Humanitas), Clovnul
de Iulian Ciocan (Polirom, 2021) şi Înainte de întuneric de Dan Stanca
(2021, Litera).
Pe scurt, a fost anul micilor şi inofensivelor
plăceri ale vieţii, printre care mai ales cititul, dar şi partea lor socială
(lansări, intrat în librării, cinematografe etc), cu atât mai mult cu cât
interdicţiile absurde au plutit mereu asupra lor, ca un spectru răutăcios, pe
care sper că-l vom alunga definitiv în 2022.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu