Michel Houellebecq şi ficţiunea post-umană (I)

(partea I din articol a aparut in Steaua, nr.7-8, acolo unde poate fi citita si continuarea randurilor de mai jos...) 

            Pentru cei care cred că literatura nu mai are vizibilitatea de odinioară, că scriitorul, departe de statura sa publică pe care o avea în secolul XIX, nu mai poate ieşi din cercul strâmt al literaţilor către marele public, Michel Houellebecq poate fi invocat oricând ca excepţie de la regulă şi ca dovadă că literatura mai poate ocupa prim planul vieţii cultural-mediatice. Cititorii profesionişti de literatură au avut în faţa scandalului mediatic generat de apariţiile şi scrierile autorului francez cel puţin două tipuri de reacţii: fie au fost scandalizaţi de opiniile personajelor pe care le-au echivalat instantaneu cu cele ale autorului, pe care l-au acuzat de rasism, misoginie, violenţă, voyeurism, fie au perceput zgomotul şi furia mediatică drept o cale de obstaculare a înţelegerii romanelor sau le-au considerat insuficient de valoroase,  pentru a genera o asemenea isterie. Receptarea „isterică” a avut loc mai ales pe teren francez şi cu precădere după apariţia din 1998 a Particulelor elementare. După traducerea engleză, romanul a beneficiat de o amplă serie de cronici din partea publicaţiilor anglo-saxone, în general favorabile. Exemple de cronici negative se pot culege însă şi de aici: insistenţa pe faptul că romanul constituie o lectură dezagreabilă, insuportabilă, că personajele principale (în special Bruno) nu pot fi considerate reprezentative pentru vreo categorie socială, cu atât mai puţin pentru umanitatea decăzută, că dialogul este neverosimil, stilul este plat, iar autorul lipsit de umor (aceste reproşuri au fost aduse în special de Anthony Quinn, critic de film la The Independent). Recunoaşterea lui Houellebecq a venit o dată cu Particulele elementare, refuzat la premiul Goncourt, dar premiat de un juriu străin, format din doi „grei” ai prozei universale, Julian Barnes şi Mario Vargas Llosa, care i-au acordat „ Prix Novembre”. Cronicarii romanelor sale au accentuat prea mult pe imaginea sa de scriitor controversat, aruncând mereu umbra de suspiciune în privinţa succesului său fulminant, datorat, după ei, unei bune gestionări a imaginii, unei bune strategii editoriale şi scandalului care a însoţit mereu publicarea romanelor sale.

            Între timp, L’Affaire Houellebecq s-a amplificat într-un fenomen media, în pofida atitudinii esenţial anti-media a romancierului, prin ecranizarea celor trei romane (Extinderea domeniului luptei, Particulele elementare şi Posibilitatea unei insule, cel din urmă chiar în regia lui Houellebecq însuşi), prin faptul că scrisul său devine sursă de inspiraţie pentru un icon al punk-ului cum este Iggy Pop, prin participarea la emisiuni televizate, prin sutele de cronici la romanele sale, prin traduceri şi prin tirajele de invidiat (noul roman al lui Houellebecq este anunţat pentru 8 septembrie, într-un tiraj de pornire de 120.000 de exemplare, la Flammarion). În 2008 apare şi un volum colectiv care îi este dedicat, Michel Houellebecq sous la loupe, rezultat al unui colocviu de la Amsterdam, consacrat operei sale, semn că Houlellebecq ar putea deveni, cu tot scandalul, un autor canonic.