Momentul aparitiei acestei a treia editii a Jurnalului* scris de Jeni Acterian e cum nu se poate mai diferit de anul in care aparea prima editie (1991), in plin avant al descoperirii literaturii de sertar, o literatura marginala, a fragmentarului, a proiectelor neimplinite si pe urma careia se poate reconstitui cu savoare o istorie secundara a anilor 30-40. Acest tip de lectura care privilegiaza calitatea de document a acestor jurnale s-a consumat in anii 90, dar, intre timp, desi interesul publicului s-a reintors spre fictiune, s-ar simti nevoia unei regandiri sistematice a acestui voluminos corpus de texte confesive din perspectiva dialogului initiat de aceasta "literatura a traumei" cu evenimentele tulburatoare ale epocii, evidentiind strategiile de supravietuire utilizate de intelectuali in vremuri de criza. Studiul lui Sorin Alexandrescu despre Eliade sau cartea Alexandrei Lavastine despre Cioran, Eliade si Ionesco sunt exemple demne de urmat.
Istoria ca personaj secundar
Cititorul din 2007, avand in spate lectura jurnalelor lui Sebastian, Eliade, Ionesco sau Alice Voinescu (aparute ulterior celui scris de Jeni Acterian), va ramane descumpanit de firavul ecou pe care il are istoria in paginile jurnalului, desi perioada notatiilor e in sine semnificativa: intre 1932 si 1947 s-au consumat majoritatea evenimentelor catastrofice ale modernitatii, de la venirea lui Hitler la putere pana la instaurarea comunismului in Europa de Est, trecand prin lagarele de concentrare, procesele inscenate de Stalin la Moscova, devastarea Europei pe timpul razboiului si sfarsind o intreaga epoca odata cu bomba atomica. Istoria este personajul principal al literaturii traumei scrise in anii 40 de majoritatea intelectualilor carora li se refuza postura de martori neimplicati. Cu toate acestea, Jeni Acterian pare a o privi de la inaltimea unui turn de fildes, transformand-o intr-un personaj episodic, cu aparitii ce se restrang la perioada "razboiului total" (1942-45), fortata sa ia seama de evenimente mai ales dupa intemnitarea fratelui sau Haig (1941) si dupa moartea acestuia intr-un bombardament (1943).
Jurnalul inregistreaza deci doua perioade mari: prima cuprinde in principal anii 30 pana la primele tulburari politice (abdicarea regelui si, mai apoi, rebeliunea legionara), iar a doua se constituie din atmosfera orasului asediat si a infernului birocratic de la CAFA, ani in care sentimentul esecului si cel al irosirii timpului devin realitati tot mai pregnante. Notatiile transcriu contrastul dintre o perioada tihnita, departe de lumea dezlantuita, la adapostul lecturilor intense, dominata de plictiseala, si o era a confuziei, a haosului, in care cotidianul anost se dizolva in tragic si in taceri tot mai indelungate (se observa prolificitatea insemnarilor din anii 30 si laconismul notatiilor din anii 40). Formularea din titlu se refera la prima ipostaza, cea "adolescentina", dominata de o insatiabila pofta de lectura (in special, aparitii de ultima ora), astfel ca perceptia realitatii e filtrata de oglinzi livresti. De fiecare data cand acest Cititor distantat e fortat sa descinda in lumea prozaica, gama de senzatii e aceeasi: acuta plictiseala, sentiment al inutilitatii si al ridicolului existentei cotidiene, vazuta cel mai adesea sub aspectul ei comic. Prima sectiune a jurnalului se constituie intr-un veritabil Manual al Plictisului, cu o descriere precisa a formelor sale, cu prescrieri ale tratamentelor pentru exorcizarea acestui perfid demon al carui rol in istorie a fost pe nedrept subestimat. Realitatea observata cu un acut simt critic de Jeni Acterian e infuzata pana la ultima fibra de plictiseala, de la cursurile universitare la care asista la "comedia sociala" din jur, amenintand sa aglutineze intregul trecut ("cei 19 ani ai mei sunt o vasta plictiseala"). Dramele consemnate de scriitura nu provin din lumea exterioara, ci sunt rezultatul unui constant proces de introspectie, o atitudine hiperlucida care nu o paraseste niciodata pe autoare, devenind marca inconfundabila a jurnalului, trasatura care nu scapa nici ea procesului autoanalitic. Microistoria dramelor interioare surclaseaza firul Istoriei principale. Metamorfozele eului nu lasa loc pentru consemnarea unor evenimente majore, precum declansarea razboiului (data absenta din jurnal), cucerirea Parisului de catre nazisti sau detonarea bombei atomice. Nu lipsesc insa previziuni emise in anii 30 in legatura cu iminenta izbucnirii unui razboi, distantarea fata de excesele legionare, acuta spaima de viitor si denuntarea inconstientei contemporanilor, orbi la tragedia ce se scrie sub ochii lor. Ca si alti scriitori constransi sa renunte la literatura sub presiunea anilor 40 (Orwell lucrand la BBC, Sebastian facand traduceri si adunand zapada de pe strazile Bucurestiului sau Ionesco intr-o slujba birocratica in serviciul guvernului de la Vichy), Jeni Acterian coboara in infernul birocratic de la Casa Autonoma de Finantare si Amortizare.
Un cuvant-cheie valabil pentru a doua sectiune a jurnalului este singuratatea, avand drept corolar sentimentul lipsei de sens a propriei vieti, durerea de a-i fi pierdut pe cei apropiati si punctul-cheie al jurnalului, reflectia despre moarte, inceputa inca din primii ani ai tineretii. Nucleul structurant al jurnalului este aceasta tatonare scripturala a sentimentului acut al apropierii de moarte, perceput ca o sursa pentru luciditatea acuta si pentru detasarea fata de spectacolul rizibil al lumii. Jeni Acterian si-a implinit in mod indirect proiectul de a scrie un roman, idee timpurie care deschide jurnalul, contrazicand o regula importanta a genului: imprevizibilul scriiturii, lipsa unei structuri date. Primele pagini prescriu deja temele, motivele si personajele in care se va ipostazia pe parcurs pana la ultima fila.
* Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de multumit, ed. a II-a revazuta, Humanitas, 2007
(Cuvantul, octombrie 2007, fragment din Literatura traumei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu