şi
Thomas Mann
Istoria unei partituri literare
Iulia Micu face parte, alături de Andrada Fătu-Tutoveanu sau Andrei Simuţ, din falanga cea mai tânără a şcolii comparatiste clujene, pregătită de timpuriu să-şi asume opţiuni editoriale dificile într-un climat exegetic suplu şi interdisciplinar, care presupune, pe lângă abordarea profundă a unor teme culturale specializate, şi excursuri interpretative complementare în domenii conexe literaturii, cum sunt filosofia, hermeneutica imaginilor culturale, sintaxa diacronică a mentalităţilor, mitologia comparată sau istoria religiilor. Acestor deschideri autoarea cărţii de faţă le adaugă muzica, într-o stilistică existenţială preponderent decadentă, apocaliptică, din perspectiva căreia este analizată opera unui romancier celebru, Thomas Mann, despre care s-a mai spus, nu fără oarecare îndreptăţire dacă îi citim addenda la Doctor Faustus sau Scrisorile, că a fost - avizat, histrionic, sau chiar grav-patetic când în joc era fervoarea corozivă a germanităţii sale geniale - cel mai profund critic muzical pe care l-a dat secolului al XX-lea. Inspirat de Wagner, fascinat de Beethoven sau de Chopin, îndatorat lui Schönberg şi obsedat de gustul demonic pentru muzică al marelui său model care a fost Nietzsche, Thomas Mann şi-a chiar compus romanele ca mari şi dureroase partituri muzicale, în care moartea şi boala, artisticitatea şi ludicul, estetizarea şi feminitatea dispersivă îşi răspund reciproc pe marea scenă socio-culturală a unei burghezii muribunde, crepusculare. Cartea Iuliei Micu reprezintă, pe de o parte, o remarcabilă analiză a modului în care preocuparea pentru muzică estetizează thanatic frenezia culturală decadentă trăită de către postromantici în prima jumătate a veacului trecut şi, pe de alta, o foarte bună abordare a lui Thomas Mann din chiar perspectiva din care el şi-ar fi dorit dintotdeauna să fie decriptat, şi anume aceea a thanatologiei compoziţionale, simfonice. (Ştefan Borbély)
Departe de ambiţiile criticului şi ale teoreticianului literar, ale muzeologului sau biografului, abordarea aceasta conduce spre o hermeneutică simplă, fondată pe o permanentă sărbătoare a lecturii. Această sarcină este una extrem de dificilă, mai ales având în vedere faptul că pasiunea lui Thomas Mann pentru muzică este o chestiune „congenitală”, dincolo de orice determinări etice, estetice, istorice sau politice. Dovedind o fantastică putere combinatorică, textul pare că se autogenerează, dezvoltă o reţea uimitoare de corespondenţe ce predispun la o infinită şi insaţiabilă probă a interpretării. Nu ştiu dacă, suficient de muzicală sau nu, îi las pe cititori să aprecieze această chestiune, construcţia eseului încearcă să reflecte, măcar o parte, oricât de mică, din ceea ce înseamnă opera monumentală a scriitorului german.
Un comentariu:
bravos pentru debut, andrei!! pe cand romanul? :)
Trimiteți un comentariu