Emil Brumaru şi Constantin Ţoiu sunt temerarii ludicului de mare clasă din presa culturală românească, rubricile lor desfăşurându-se pe un interval de ani aproape egal cu vârsta subsemnatului. Nu de puţine ori am sărit primele pagini ale României Literare pentru a mă delecta cu labirinturile lor livreşti construite cu un umor atât de seducător prin ireverenţiozitatea lui. Efectul produs de lectura scrisorilor către Lucian Raicu adunate într-un volum e diferit faţă de cel din revistă, unde acestea contrastau atât de frapant cu articolele vecine. Citite în succesiune, fragmentele din Cerşetorul de cafea refac nişte legături pierdute, înfiripând o atmosferă cu o amprentă inconfundabilă, care prelungeşte domesticul, insolitarea prin suav a realului, senzualismul acaparant şi voluptatea trândăviei din volumele de versuri.
Cerşetorul de cafea pare un microroman epistolar, o antologie de revelaţii minimaliste, livreşti, de instantanee savuroase din viaţa citadină a Iaşului, descrise cu precizie şi minuţiozitate de o privire estetizantă, îndelung exersată în lectura clasicilor ruşi. Sunt false epistole, pentru că şuvoiul de impresii se fluidizează de fapt într-un jurnal puţin obişnuit, având deja un cititor-persoană reală (Lucian Raicu), aflat la câteva bulevarde distanţă de autorul ce îi furnizează textele. Relaţia expeditor –destinatar se transformă într-o simbioză ideală a receptării: interlocutorul e în acelaşi timp Cititorul Model dorit de orice scriitor, îndeajuns de enigmatic şi tăcut pentru a nu tulbura scriitura cu intervenţiile sale, dar suficient de aproape pentru a fi eventual tras de guler pentru judecăţile sale, uşor de direcţionat pe făgaşul „intenţiei auctoriale”. Specia hibridă ce ia naştere de aici are toate calităţile jurnalului, dar şi pe cele ale genului epistolar: îl fereşte pe diarist de claustrarea în solipsismul steril al observaţiei asupra propriei persoane sau a realului, având un interlocutor reperabil, dar şi amplifică scriitura epistolară cu încă o dimensiune, cea a literarităţii. Autorul e conştient de această stare ideală a scrisului (Ce odihnitor e să scrii unui critic). De aceea activitatea de a scrie scrisori e una pur gratuită, de parcă nu se aşteaptă răspunsuri. Pactul acestor fragmente pare a fi acela de a nu discursiviza prin întrebări persoana destinatarului. Figura lui Lucian Raicu desprinsă din ele e una înconjurată de mister, cu apariţii rare, de-realizată, cu gesturi neînţelese, greu de decriptat . Rolurile se schimbă pentru un moment: cel ce scrie e de fapt un cititor ce vrea să provoace tăcerea cu care autorul său preferat s-a înconjurat (Emil Brumaru e un asiduu cititor al cărţilor lui Lucian Raicu). Monologul e rareori întrerupt: „ Şi-n tot timpul acesta, dumneavoastră, adresantul, unde sunteţi, ce faceţi, ce gândiţi? Nu vă pot vedea decât acolo, pe scaunul acela cu abisul în spate, izolat de-un perete gros, transparent, de noi, făcând gesturi din ce în ce mai nuanţate, mai enigmatice, parcă încercând un alt alfabet, al disperaţilor muţi.”(p87). Ar fi interesant să aflăm care e răspunsul criticului la cele 65 de pseudo-epistole…
La fel ca un alt învederat al genului biografic, Radu Petrescu, autorul e ispitit să îşi considere notaţiile operă în sine, tocmai pe când conştientizează că „boala” sa epistolară s-a cronicizat, fapt care îl determină să înceapă numerotarea scrisorilor şi să fantazeze la cifre fabuloase, ce în sfârşit vor convinge cititorii de legitimitatea noii sale creaţii. Visează să umple un geamantan cu plicurile sale, ce vor ajunge până atunci la neverosimila şi simbolica cifră de 1001. E astfel eludată intenţionalitatea pragmatică a scrisorii, înlocuită insidios cu una secundă, insubordonată, stilul literar, care devine treptat scop în sine. Noncomformismul poetului e astfel ilustrat prin chiar alegerea unui gen marginal cum e cel epistolar, spre a fi deconstruit ludic, estetizat.
Cerşetorul de cafea ar putea purta titlul „Enciclopedia şi teoria Detaliului”. Inventarierea aspectelor din cotidian ce scapă privitorului de rând, insolitează realul, fragmentându-l. Scriitorul are uneori dispoziţia nostalgică şi de a hoinări pe străzile periferice ale oraşului vechi, adorând „ziduri de cărămidă, măcinată-ncet, garduri negre de ploaie, o clanţă de uşă, un ciob, o sârmă întinsă într-o curte pustie”. Tot acest amalgam de obiecte banale este re-ordonat într-un domeniu aproape imaginar, asupra căruia se exercită dreptul de posesie estetică. Misterul se ascunde „în spatele unei perdele topite în amiază într-o fereastră cu cercevele scorojite de căldură”, enigma poate să fi fost încriptată în numerele caselor vechi sau pitită în întunericul crăpăturii unui perete galben, totul se animizează în enumerarea fermecătoare a amintirii. Ne aflăm în faţa unui dublu proces de ocultare a graniţelor dintre viaţă şi literatură: realul capătă aura insondabilă caracteristică fictivului, iar acestuia i se exploatează ambiguităţile, tăcerile după capriciul celui ce lecturează.
Emil Brumaru are o preferinţă pentru tot ceea ce este secundar, episodic şi aparent neimportant în lumea ficţională în care tocmai a intrat: personaje, gesturi, dialoguri, pasaje descriptive, numere (recurenţa cifrei 4: Raskolnikov, Anastasia Filipovna şi Marmeladov stau cu toţii la etajul patru), nume de străzi, culori ( camera lui Raskolnikov şi a victimei sale sunt ambele tapetate în galben, mănuşile lui Lujin sunt liliachii), care pentru cititorul neavizat sunt lipsite de semnificaţie. El aspiră să rescrie viaţa secretă a personajelor, dezvăluind faţa lor nevăzută, demascând pasiunile lor ascunse, colecţionând indicii preţioase, fiind un soi de cititor-detectiv. Promite că va demonstra cu citate elocvente că Nastasia Filippovna era …lesbiană. Emil Brumaru este un melancolic Pierre Menard, sedus de mirajul lecturii totale, lansându-se în aventuri textuale alambicate, contrariat de traiectoria neverosimilă a unor citate, visând la utopia finală a percepţiei simultane a tuturor recitirilor şi intuiţilor revelate de acestea şi la condiţia ideală, aceea de cititor perfect, transformând epistolele în rescrieri pe fragmente ale operelor marilor clasici („visez scrisori construite numai din citate! De preferinţă, din clasicii ruşi”). Nu cumva dorinţa sa ascunsă e să devină chiar…critic literar? Condiţia de simplu comentator l-ar plictisi., de aceea paradisul său compensatoriu este cel în care ar deveni demiurg: „provincia imaginară” a lui Emil Brumaru este o prăvălie de lenjerie intimă de damă unde şi-ar da întâlnire toate personajele feminine din literatura lumii ( Odette de Crecy, Anna Karenina, madame Bovary, Gruşenka etc), dar şi „personajele” reale din satul Dolhasca, o „rezervaţie de îngeri” în care s-a consumat tinereţea autorului. Pentru a o construi impecabil, e nevoie de multă lectură, de studierea atentă a toaletelor tuturor apariţiilor feminine din marile cărţi, cărora acest ludic demiurg le-ar prescrie un regim imaginar eliberat de intenţia restrictivă a autorilor din volumele cărora au emers.
Ce spune despre toate astea adresantul scrisorilor, criticul Lucian Raicu? Aproape că nu mai ştim dacă e vorba despre adevăratul critic sau de un alt personaj misterios al domeniului imaginar Brumaru. Tot acest spectacol inteligent regizat de senzualism livresc, combinat cu cel mai frust limbaj, contaminare programatică a literaturii clasice cu un discurs „îndrăgostit”, demistificator, dar totodată nostalgic, de o ironie muşcătoare, dar ascunzând o tristeţe fără margini, deplângând absenţa Poeziei, dar jubilând de plăcerea lecturii tihnite şi a descoperirii unei noi specii literare (epistola poetică), un discurs ce descrie un univers minimalist, dar umbrit de marile figuri ale prozei ruseşti, tot acest spectacol poate lăsa indiferent privirea critică a interlocutorului? În ultima scrisoare Lucian Raicu îşi face apariţia în carne şi oase, având parcă atitudinea unui cititor nemulţumit, gata să aducă pe calea cea bună un autor mult prea libertin pentru gustul său, având un aer „inchizitorial”, reuşind chiar să îl facă pe autor să se simtă vinovat pentru nestatornicia sa. Parţial îşi realizează scopul. Regizorul trage grăbit cortina. Nu înainte de a mai face o remarcă jucăuşă, ce e drept mai cuminte, în privinţa unei femei ce poartă o pălărie alb-sidefie. Dar de aici ar putea începe o altă cronică, poate chiar un studiu: antologia portretelor feminine în scrisul lui Emil Brumaru.
( Observator cultural, 2005)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu