joi, 7 februarie 2019

Despre Avalon, roman de Bogdan Suceavă



Bogdan Suceavă,
Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi,
Polirom, 2018


                                                Matematicianul care scria romane

                                                                                             

            În ultimii ani, Bogdan Suceavă ne-a surprins de fiecare dată cu o carte de factură diferită decât precedenta, schimbând mereu registrul, subiectul şi, inevitabil, stilul. Astfel, Republica era un roman de o minuţioasă şi ironică reconstituire istorică, evitând postmodernismul, un „roman teatral” şi o replică total diferită la Noaptea când cineva a murit pentru tine, o „dramedie” conturând naşterea mentalităţii politice moderne, care menţine până la final echilibrul dintre cele două registre (comedia spumoasă a situaţiilor şi implicaţiile lor grave), dar punctează subliminal şi viciile structurale ale vieţii politice româneşti, poate chiar caracterul „alunecos şi schimbător” al identităţii noastre naţionale, cum spune un personaj. Deşi pare o pauză de respiraţie între două romane mari, Istoria lacunelor e mult mai mult, fiind un sclipitor eseu de amplă cuprindere enciclopedică, o carte generoasă pentru ipotezele pe care le deschide meditaţiei privind discontinuităţile din istoria culturii universale, din care transpar adesea anxietăţile privind lacunele culturii noastre autohtone... La acestea se mai adaugă şi romanul Vincent nemuritorul (2008), roman oarecum singular în ansamblul creaţiei autorului, care anticipa cu o poveste de substanţă o temă foarte în vogă în filmele decadei care tocmai se încheie (Transcendence, Her, Black Mirror, etc), transferul conştiinţei umane pe suport electronic, explorând original efectele acestei singularităţi încă îndepărtate.
            Mizele au fost de fiecare dată majore şi de actualitate, aşa cum este şi cazul lui Avalon, al cărei subtitlu trimite direct la problema stringentă de azi: masiva emigraţie a românilor, dar şi exportul de minţi specializate din toate domeniile importante, problemă exploatată încă timid de proza noastră de azi. Filmul românesc actual n-a mers nici el mai departe de explorarea efectelor emigraţiei asupra celor rămaşi în ţară, rar aventurându-se în dramele românilor plecaţi în extern, aflaţi în imposibilitatea de a se mai întoarce acasă (un exemplu recent ar fi filmul suedez Strawberry Days).
Avalon e o carte care va predispune la numeroase raportări la persoana şi biografia reală a autorului, ceea ce nu e neapărat de ajutor receptării adecvate ale romanului (la o lansare la care am asistat cineva punea insistent întrebarea dacă e sau nu roman...). Cu tot aparentul caracter autobiografic al cărţii, Avalon scapă mereu acestei superficiale încadrări, înlăturând rapid prejudecata că nu s-ar putea genera literatură de înaltă calitate din fapte autobiografice. De la primul capitol plonjăm într-o situaţie limită pentru protagonist: acesta este la un pas de moarte, la mii de kilometri de casă, departe de propria familie, înconjurat de necunoscuţi de toate naţiile şi de câţiva români, mai degrabă indiferenţi faţă de problemele sale. Singurul resort care îl susţine este dorinţa de a-şi termina teza de doctorat pentru a se întoarce în ţară, dar, din cauza epuizării soldate cu un atac de cord, medicul îi recomandă repaos total tocmai pe când ar fi nevoie de accelerarea eforturilor. Treptat, planul iniţial se prăbuşeşte, minat de o serie de situaţii inedite, dar şi în virtutea impresiei tot mai clare că România nu se va schimba niciodată în bine.
Acest început în forţă se va regăsi plasat într-o atentă construcţie a naraţiunii în şase părţi, autorul fiind un maestru al structurării după principii dramatice a poveştii, aşa cum ne-a demonstrat cel mai recent în Republica, romanul său de inspiraţie teatrală. Avalanşa de fapte şi detalii care ameninţă să scufunde efortul celui ce scrie un roman autobiografic (ştiu din proprie experienţă) este contracarată de Bogdan Suceavă prin construcţia narativă în care fiecare parte îşi are funcţia bine determinată, fără ca discursul romanesc să devină vreodată strident, placat fiind şi cu titluri (auto)-ironice („Câmpul de bătălie până-n zări se desfăşoară”, „Dansul cu sfera” etc). Detaliile precise privind cursurile care l-au marcat sau, dimpotrivă, l-au dezamăgit, listele savuroase cu examenele memorabile din vremea studenţiei sau portretele profesorilor-problemă sunt interludii menite, în buna tradiţie a romanului american de la Melville încoace, să amâne răspunsurile la întrebările stringente ale romanului: se va putea adapta protagonistul la noul context? De ce a plecat din România de vreme ce avusese destule şanse şi aici pentru o carieră academică? Va putea rămâne în America fără să piardă, aşa cum se întâmplă frecvent, tocmai timpul consacrat vocaţiei din cauza căreia a părăsit România? Găsindu-şi soluţia privind cariera, va putea totuşi numi „acasă” noul spaţiu în care va fi nevoit să-şi trăiască restul vieţii? Ca în fiecare carte a sa, talentul lui Bogdan Suceavă este de a formula subtil aceste întrebări în aşa fel încât să rezoneze puternic în mintea fiecăruia dintre noi, indiferent unde ne aflăm şi cu ce sistem ne confruntăm.
Subtitlul poate fi citit în două moduri, fie referindu-se la suma strategiilor de a ajunge un emigrant fericit (multă muncă, hotărâre, sacrificiul pentru propria vocaţie, dar şi mândrie ca valoare pozitivă, aproape dispărută azi), fie sugerând că secretul emigranţilor este că rămân cu un perpetuu dor de casă, marcaţi definitiv de divorţul de patrie, plănuind mereu o întoarcere glorioasă, compensatorie. Romanul punctează de altfel foarte clar impasul în care se află orice emigrant în momentul eşecului (întoarcerea acasă echivalează cu o dureroasă şi insuportabilă înfrângere), dar chiar şi atunci când acesta reuşeşte, traumatizat definitiv de refuzul iniţial al ţării de baştină (protagonistul îşi spune, într-un moment de cumpănă: „cu ce sunt eu diferit, când ştiu foarte bine că pentru mine nu mai există nici o cale onorabilă de întoarcere acasă? Şi cine a decis că nu mai este una? Eu am decis.”). Ochiul sagace al prozatorului înregistrează o serie de astfel de cazuri, inclusiv al protagonistului, reuşind de fiecare dată să contureze micronaraţiuni cu tâlc, aşa cum este povestea studentului care a renunţat brusc la bursa de cercetător-doctorand, convins că există o conspiraţie la nivel academic menită să-l otrăvească sau cazurile celor rămaşi captivi în University Village pentru că n-au putut să se angajeze ani de zile, fiind astfel forţaţi să îşi  prelungească tezele, să-şi aducă familiile acolo, uneori să renunţe la doctorat sau la cariera academică. Avalon face şi o sondare de profunzime în psihologia emigrantului, care, după o iniţială fascinaţie faţă de noua lume, parcurge o etapă de respingere radicală, cu sau fără posibilitatea de a atinge o a treia fază, de sinteză dintre primele două.
Romanul îşi va găsi rezonanţe puternice mai ales în rândul celor ce se zbat să-şi finalizeze doctoratele sau postdoctoratele, să-şi găsească un loc de muncă potrivit cu nivelul înalt al specializării, problemă atât de dificilă în România de azi (dar şi în Occident), asupra căreia cel mai adesea se tace (un concis capitol conţine chiar câteva sfaturi de obicei nespuse, dar cu atât mai utile pentru orice doctorand). Departe de a fi o apologie a sistemului academic american, romanul portretizează subtil cinismul acestuia,  birocraţia enormă din cadrul programelor doctorale, ipocrizia şi imaginea corectitudinii cu care se maschează politicile discreţionare academice sau diversele tipuri de refuzuri primite de protagonist în nesfârşitul său periplu către aflarea unei slujbe stabile. În comparaţie cu sistemul european (mai ales românesc), cel american pare să ofere totuşi mai multe oportunităţi pentru absolvenţii programelor doctorale. Avalon este cu atât mai actual cu cât multe din aceste situaţii se regăsesc deja în sistemul academic românesc (lipsa de perspective pentru doctoranzi, pentru specialişti din domenii cheie, raritatea posturilor pe termen lung, reconversii dureroase, destine anulate etc). Romanul punctează exasperarea şi dezamăgirea fiecărui specialist la momentul căderii din înaltele sfere ale cercetării doctorale în realităţile crude ale pieţei muncii, când se produce dureroasa conştientizare de a nu fi judecat nici după originalitatea şi creativitatea tezei de doctorat, nici după consistenţa dosarului de concurs, ci după cu totul alte criterii contextuale. Nu în ultimul rând, Avalon este în filigran o memorabilă poveste a relaţiei cu un tată puternic, a cărui personalitate se răsfrânge mereu asupra fiului, chiar şi de la mii de kilometri distanţă, dar care rămâne un model moral şi de inteligenţă (şi aici cititorul va descoperi o mulţime de poveşti interesante).
Fiind certat cu matematica din fragedă pruncie, n-am crezut că voi ajunge să citesc vreodată un roman pasionant cu matematicieni şi matematici (în special geometrie), fapt ce constituie un alt pariu câştigat de Bogdan Suceavă. În mod ironic, spre finalul naraţiunii, un personaj, imagine a puterii academice, îl întreabă pe protagonist ce va face atunci când va rămâne în pană de idei matematice, iar acesta răspunde că va începe să scrie romane, fapt menit să îl şocheze pe interlocutor, aşa cum şi Bogdan Suceavă n-a încetat să ne suprindă încă de la primele sale cărţi. Aşadar un matematician capabil să povestească pasionant şi ce nu se poate povesti (travaliul cercetării matematice), evitând orice morgă academică falsă, excesele de seriozitate, dar şi plasarea într-o lumină prea favorabilă a protagonistului (reflexul scrierilor autobiografice în general), depăşind entropia inerentă autobiograficului prin arta de a spune poveşti cu tâlc şi mult umor. Secretul este aici transformarea aventurii cunoaşterii într-o aventură existenţială, fapt care transgresează graniţele dintre domenii, spre unicitatea experienţei spirituale capabile să suplinească toate nefericirile vieţii.

 (Observator cultural, nr. 956)


Niciun comentariu: