Bogdan Suceavă,
Avalon. Secretele
emigranţilor fericiţi,
Polirom, 2018
Matematicianul
care scria romane
În ultimii ani, Bogdan Suceavă ne-a surprins de fiecare dată cu o carte de
factură diferită decât precedenta, schimbând mereu registrul, subiectul şi,
inevitabil, stilul. Astfel, Republica
era un roman de o minuţioasă şi ironică reconstituire istorică, evitând
postmodernismul, un „roman teatral” şi o replică total diferită la Noaptea când cineva a murit pentru tine,
o „dramedie” conturând naşterea mentalităţii politice moderne, care menţine
până la final echilibrul dintre cele două registre (comedia spumoasă a
situaţiilor şi implicaţiile lor grave), dar punctează subliminal şi viciile
structurale ale vieţii politice româneşti, poate chiar caracterul „alunecos şi
schimbător” al identităţii noastre naţionale, cum spune un personaj. Deşi pare
o pauză de respiraţie între două romane mari, Istoria lacunelor e mult mai mult, fiind un sclipitor eseu de amplă
cuprindere enciclopedică, o carte generoasă pentru ipotezele pe care le
deschide meditaţiei privind discontinuităţile din istoria culturii universale,
din care transpar adesea anxietăţile privind lacunele culturii noastre
autohtone... La acestea se mai adaugă şi romanul Vincent nemuritorul (2008), roman oarecum singular în ansamblul
creaţiei autorului, care anticipa cu o poveste de substanţă o temă foarte în
vogă în filmele decadei care tocmai se încheie (Transcendence, Her, Black Mirror, etc), transferul conştiinţei
umane pe suport electronic, explorând original efectele acestei singularităţi
încă îndepărtate.
Mizele
au fost de fiecare dată majore şi de actualitate, aşa cum este şi cazul lui Avalon, al cărei subtitlu trimite direct
la problema stringentă de azi: masiva emigraţie a românilor, dar şi exportul de
minţi specializate din toate domeniile importante, problemă exploatată încă
timid de proza noastră de azi. Filmul românesc actual n-a mers nici el mai
departe de explorarea efectelor emigraţiei asupra celor rămaşi în ţară, rar
aventurându-se în dramele românilor plecaţi în extern, aflaţi în
imposibilitatea de a se mai întoarce acasă (un exemplu recent ar fi filmul
suedez Strawberry Days).
Avalon e o carte care va predispune la numeroase
raportări la persoana şi biografia reală a autorului, ceea ce nu e neapărat de
ajutor receptării adecvate ale romanului (la o lansare la care am asistat
cineva punea insistent întrebarea dacă e sau nu roman...). Cu tot aparentul
caracter autobiografic al cărţii, Avalon
scapă mereu acestei superficiale încadrări, înlăturând rapid prejudecata că nu
s-ar putea genera literatură de înaltă calitate din fapte autobiografice. De la
primul capitol plonjăm într-o situaţie limită pentru protagonist: acesta este
la un pas de moarte, la mii de kilometri de casă, departe de propria familie,
înconjurat de necunoscuţi de toate naţiile şi de câţiva români, mai degrabă
indiferenţi faţă de problemele sale. Singurul resort care îl susţine este
dorinţa de a-şi termina teza de doctorat pentru a se întoarce în ţară, dar, din
cauza epuizării soldate cu un atac de cord, medicul îi recomandă repaos total
tocmai pe când ar fi nevoie de accelerarea eforturilor. Treptat, planul iniţial
se prăbuşeşte, minat de o serie de situaţii inedite, dar şi în virtutea
impresiei tot mai clare că România nu se va schimba niciodată în bine.
Acest început în forţă se va regăsi plasat
într-o atentă construcţie a naraţiunii în şase părţi, autorul fiind un maestru
al structurării după principii dramatice a poveştii, aşa cum ne-a demonstrat
cel mai recent în Republica, romanul
său de inspiraţie teatrală. Avalanşa de fapte şi detalii care ameninţă să
scufunde efortul celui ce scrie un roman autobiografic (ştiu din proprie
experienţă) este contracarată de Bogdan Suceavă prin construcţia narativă în
care fiecare parte îşi are funcţia bine determinată, fără ca discursul romanesc
să devină vreodată strident, placat fiind şi cu titluri (auto)-ironice („Câmpul
de bătălie până-n zări se desfăşoară”, „Dansul cu sfera” etc). Detaliile
precise privind cursurile care l-au marcat sau, dimpotrivă, l-au dezamăgit,
listele savuroase cu examenele memorabile din vremea studenţiei sau portretele
profesorilor-problemă sunt interludii menite, în buna tradiţie a romanului
american de la Melville încoace, să amâne răspunsurile la întrebările
stringente ale romanului: se va putea adapta protagonistul la noul context? De
ce a plecat din România de vreme ce avusese destule şanse şi aici pentru o
carieră academică? Va putea rămâne în America fără să piardă, aşa cum se
întâmplă frecvent, tocmai timpul consacrat vocaţiei din cauza căreia a părăsit
România? Găsindu-şi soluţia privind cariera, va putea totuşi numi „acasă” noul
spaţiu în care va fi nevoit să-şi trăiască restul vieţii? Ca în fiecare carte a
sa, talentul lui Bogdan Suceavă este de a formula subtil aceste întrebări în
aşa fel încât să rezoneze puternic în mintea fiecăruia dintre noi, indiferent
unde ne aflăm şi cu ce sistem ne confruntăm.
Subtitlul poate fi citit în două moduri,
fie referindu-se la suma strategiilor de a ajunge un emigrant fericit (multă
muncă, hotărâre, sacrificiul pentru propria vocaţie, dar şi mândrie ca valoare
pozitivă, aproape dispărută azi), fie sugerând că secretul emigranţilor este că
rămân cu un perpetuu dor de casă, marcaţi definitiv de divorţul de patrie, plănuind
mereu o întoarcere glorioasă, compensatorie. Romanul punctează de altfel foarte
clar impasul în care se află orice emigrant în momentul eşecului (întoarcerea
acasă echivalează cu o dureroasă şi insuportabilă înfrângere), dar chiar şi
atunci când acesta reuşeşte, traumatizat definitiv de refuzul iniţial al ţării
de baştină (protagonistul îşi spune, într-un moment de cumpănă: „cu ce sunt eu
diferit, când ştiu foarte bine că pentru mine nu mai există nici o cale
onorabilă de întoarcere acasă? Şi cine a decis că nu mai este una? Eu am
decis.”). Ochiul sagace al prozatorului înregistrează o serie de astfel de cazuri,
inclusiv al protagonistului, reuşind de fiecare dată să contureze
micronaraţiuni cu tâlc, aşa cum este povestea studentului care a renunţat brusc
la bursa de cercetător-doctorand, convins că există o conspiraţie la nivel academic
menită să-l otrăvească sau cazurile celor rămaşi captivi în University Village
pentru că n-au putut să se angajeze ani de zile, fiind astfel forţaţi să îşi prelungească tezele, să-şi aducă familiile
acolo, uneori să renunţe la doctorat sau la cariera academică. Avalon face şi o sondare de profunzime în
psihologia emigrantului, care, după o iniţială fascinaţie faţă de noua lume,
parcurge o etapă de respingere radicală, cu sau fără posibilitatea de a atinge
o a treia fază, de sinteză dintre primele două.
Romanul îşi va găsi rezonanţe puternice mai
ales în rândul celor ce se zbat să-şi finalizeze doctoratele sau
postdoctoratele, să-şi găsească un loc de muncă potrivit cu nivelul înalt al
specializării, problemă atât de dificilă în România de azi (dar şi în Occident),
asupra căreia cel mai adesea se tace (un concis capitol conţine chiar câteva sfaturi
de obicei nespuse, dar cu atât mai utile pentru orice doctorand). Departe de a
fi o apologie a sistemului academic american, romanul portretizează subtil cinismul
acestuia, birocraţia enormă din cadrul
programelor doctorale, ipocrizia şi imaginea corectitudinii cu care se
maschează politicile discreţionare academice sau diversele tipuri de refuzuri
primite de protagonist în nesfârşitul său periplu către aflarea unei slujbe
stabile. În comparaţie cu sistemul european (mai ales românesc), cel american pare
să ofere totuşi mai multe oportunităţi pentru absolvenţii programelor
doctorale. Avalon este cu atât mai
actual cu cât multe din aceste situaţii se regăsesc deja în sistemul academic
românesc (lipsa de perspective pentru doctoranzi, pentru specialişti din
domenii cheie, raritatea posturilor pe termen lung, reconversii dureroase,
destine anulate etc). Romanul punctează exasperarea şi dezamăgirea fiecărui
specialist la momentul căderii din înaltele sfere ale cercetării doctorale în
realităţile crude ale pieţei muncii, când se produce dureroasa conştientizare
de a nu fi judecat nici după originalitatea şi creativitatea tezei de doctorat,
nici după consistenţa dosarului de concurs, ci după cu totul alte criterii
contextuale. Nu în ultimul rând, Avalon este
în filigran o memorabilă poveste a relaţiei cu un tată puternic, a cărui
personalitate se răsfrânge mereu asupra fiului, chiar şi de la mii de kilometri
distanţă, dar care rămâne un model moral şi de inteligenţă (şi aici cititorul
va descoperi o mulţime de poveşti interesante).
Fiind certat cu matematica din fragedă
pruncie, n-am crezut că voi ajunge să citesc vreodată un roman pasionant cu
matematicieni şi matematici (în special geometrie), fapt ce constituie un alt
pariu câştigat de Bogdan Suceavă. În mod ironic, spre finalul naraţiunii, un
personaj, imagine a puterii academice, îl întreabă pe protagonist ce va face
atunci când va rămâne în pană de idei matematice, iar acesta răspunde că va
începe să scrie romane, fapt menit să îl şocheze pe interlocutor, aşa cum şi
Bogdan Suceavă n-a încetat să ne suprindă încă de la primele sale cărţi. Aşadar
un matematician capabil să povestească pasionant şi ce nu se poate povesti (travaliul
cercetării matematice), evitând orice morgă academică falsă, excesele de seriozitate,
dar şi plasarea într-o lumină prea favorabilă a protagonistului (reflexul
scrierilor autobiografice în general), depăşind entropia inerentă
autobiograficului prin arta de a spune poveşti cu tâlc şi mult umor. Secretul
este aici transformarea aventurii cunoaşterii într-o aventură existenţială,
fapt care transgresează graniţele dintre domenii, spre unicitatea experienţei
spirituale capabile să suplinească toate nefericirile vieţii.
(Observator cultural, nr. 956)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu