Ruxandra
Cesereanu,
Un singur cer deasupra lor,
Polirom, 2013,
235 p.
Cel mai recent roman al Ruxandrei Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, este o surpriză
pentru cititorul cunoscător al istorisirilor nostagice recente (inclusiv
filmice), în cheie minimalistă, având comunismul drept cadru-personaj,
asumându-l ca pe o stare firească, ca pe o forţă a naturii, distantă şi de
neînţeles, ca pe un decor fascinant unde viaţa poate să se desfăşoare în
ritmurile ei neabătute. Nimic din toate acestea în acest roman, în care
intenţiile autoarei sunt de a ne demonstra exact contrariul: comunismul poate
fi înţeles, mai ales prin apropierea introspectivă faţă de martorii săi
direcţi; comunismul ilustrează adesea banalitatea răului, dar şi eroismul
implicit al celor ce s-au opus; comunismul este, înainte de a fi devenit un
decor exotic, un fenomen totalitar; comunisml a fost de fapt insuportabil şi
intolerabil, dacă e să privim din perspectiva destinelor excepţionale care au
ales să lupte cu el; Istoria cu majusculă a celor 50 de ani poate fi re-apropriată
şi insolitată într-o ficţiune masiv inspirată din experienţa directă a
martorilor ei, în pofida distanţei insurmontabile ce ne separă de epoca de dinainte
de Revoluţie.
Cartea porneşte deci de la un pariu maximalist, de
a reflecta la fiecare mare eveniment al Istoriei românilor sub totalitarism
printr-o poveste, printr-un personaj care să-i resusciteze pe deplin întreg
dramatismul: lupta partizanilor în munţi – „Lucreţia” (referire documentată la personajul
real al Lucreţiei Jurj); represiunea violentă a acestora – „Tinu” (soldatul
care participă la prinderea lor); deportarea în Bărăgan – „Driş”; fenomenul Piteşti, infernul „reeducărilor” – „Alexandru”
(poate cel mai dur capitol al cărţii); persecuţia preoţilor greco-catolici – „Padre
Basilio” (tot printr-un personaj real, al bunicului autoarei, Vasile Cesărean);
legea interzicerii avorturilor – „Anda”; metoda racolărilor la securitate din
noua eră ceauşistă – „Onac”; cenzura şi interiorizarea perfectă a obedienţei
totale faţă de sistem – „Silvestru” (cel care ajunge să-şi cenzureze propriul
poem), ravagiile urbane ale masivelor demolări – „Domnul Ionescu” (cel care va
refuza să părăsească o casă aflată deja sub asaltul buldozerelor) , emigrarea
clandestină prin trecerea Dunării – „Roby”, reprimarea Revoluţiei şi invenţia
diabolică a teroriştilor – „Iunian”; victimele Revoluţiei şi dorinţa de
libertate a tinerilor, fenomenul Piaţa Universităţii, mineriadele etc.
Construcţia romanescă ascultă nu doar de legea poveştii derivate din fizionomia
unui personaj (există şi personaje fără poveste, precum „Şosescu”, „Coana” sau
„Ilişoi”), dar şi de binomul victimă – călău: fiecărui luptător şi implicit
martir al confruntării cu sistemul opresiv iîi este contrapus un exponent al
acestuia.
Riscurile
unei astfel de construcţii romaneşti nu sunt puţine şi sunt derivate şi din
proiectul de a asimila ficţional toate „esenţele tari” ale celei mai întunecate
perioade din istoria secolului trecut: revenirea la reprezentarea comunismului
ca sistem opresiv are ca rezultat împărţirea inerentă a personajelor între
victime şi opresori, care la rândul ei ar putea aluneca în tezism, risc pe care
autoarea reuşeşte să-l evite. Acest fapt se datorează capacităţii de a pune în
scenă o pendulare discursivă interesantă între cele două şi o concatenare
spectaculoasă între destinele celor ce au suferit şi celor care au organizat
opresiunea. Povestea fugii neîntrerupte şi a miraculoasei supravieţuiri a
partizanilor în munţi nu este completă fără portretul lui Tinu, soldatul mânat
de dorinţa iraţională de a captura sau împuşca măcar un „bandit” din munţi.
Povestea lui „Hambu”, un comunist care se îndrăgosteşte de nevasta unui
partizan dispărut (Marcu), este implicit şi o succintă demonstraţie despre despre
cum noua „ordine” dezlănţuie o forţă malefică imposibil de stăvilit, spulberând
în egală măsură şi destinele victimelor şi pe cele ale opresorilor. Hambu,
pentru a se putea căsători cu Aurelia, contribuie la prinderea şi uciderea lui
Marcu, al cărui cap tăiat îl aduce soţiei drept dovadă, fapt ce declanşează
veşnica nelinişte a unei familii, totul redat într-un stil al maximei concizii,
în două pagini memorabile, apropiate aici de forţa realismului magic. Povestea
lui „Iasmin”, rănit şi spitalizat, este consecinţa indirectă a dorinţei de
putere a generalului Iunian, surprins la pupitrul de comandă, dând telefoane şi
răspândind el însuşi zvonurile despre existenţa teroriştilor, făcând o
diversiune a cărei victimă este tocmai Iasmin, martor al măcelului şi folosit
drept dovadă a existenţei acestora. Firul care leagă capitolele „Ilişoi”,
„Andrei” şi „Pâlcu” este iarăşi evident: Piaţa Universităţii şi prima
mineriadă, unde Andrei este studentul pletos care proiectează atmosfera de
Woodstock asupra „Pieţei U”, iar Pâlcu este unul dintre minerii care reprimă
acest vis. Capitolul despre Pâlcu redă magistral atmosfera postdecembristă de
incertitudine, haos şi violenţă, la care
şi-a adus o contribuţie majoră şi presa vremii: în drum spre Bucureşti, Pâlcu
citeşte ziarele, încercând să înţeleagă rostul misiunii lor, asimilând sârguincios
lozincile şi limbajul violent al propagandei, redând cu umor contrastul dintre
limbajul de lemn al ziarelor şi ce înţelege un individ simplu, transformat de
Istorie în ucigaş fără voie.
Romanul pune în scenă o confruntare între cele mai
diferite registre stilistice cu care fiecare tipologie socială este
reprezentată, putând astfel să creioneze
memorabil o suită amplă de personaje. Categoria celor ce au clădit comunismul
cuprinde o paletă largă de caractere umane, de la creierele mecanismului
central de represiune precum Ţurcanu sau generalul Iunian, la banali activişti
ca Hambu, dar şi minerul Pâlcu, acţionat de fantasmele violente ale
inconştientului colectiv postdecembrist sau soldatul Tinu. Cei doi sunt cazuri
exemplare pentru modul cum angrenajul diabolic declanşat de noul regim cuprinde
şi oameni obişnuiţi, transformându-i cu uşurinţă în criminali.
Tot prin intermediul personajelor sunt reprezentate
şi marile treceri de la o decadă la alta, încadrând coloratura specifică a
fiecăreia şi surprinzând şocul schimbării. Anii obsedantului deceniu (primul
act al dramei) trăiesc din nou în toată grozăvia lor prin Ţurcanu, Gheorghe
Pintilie, prin victime ale gulagului românesc ca Alexandru, prin deportaţi în
Bărăgan precum Driş. O a doua parte, un al doilea act începe cu noua atmosferă
uneori erotizată (ca în „Iubiţii”) a anilor 60, cu interzicerea avorturilor
(prin cazul Andei), când începe „rezistenţa mută”, un alt stadiu al luptei cu
sistemul, când confruntarea se consumă mai degrabă cu propria interioritate, ca
în cazul lui Onac, cel care, după multe refuzuri şi frământări, acceptă să
devină delator. Sunt supravieţuiri mai puţin eroice, dar la fel de dramatice
precum în povestea avortului clandestin al Andei sau împlinirea obedienţei
totale ipostaziate de Silvestru, cel care îşi cenzurează propriul poem, o
reducţie la absurd a ideii de cenzură.
Un al
treilea act al dramei pricinuieşte revenirea unui anumit „eroism” al
confruntării directe cu sistemul opresiv, prin personaje ca Andrei sau Iasmin,
dar şi Petru, o invocare rapidă a personalităţii lui Ioan Petru Culianu şi a
morţii sale, pus în oglindă cu portretul ucigaşului său. Fiecare capitol e
adesea povestea ultimei zile din viaţa personajelor, deci o deliberată
focalizare pe dramatismul confruntării cu sistemul. Cu toate acestea, romanul
nu duce lipsă nici de scene ale unor zile obişnuite din viaţa personajelor, cum
ar fi scenele cu preşedinţi („Şoşescu”, „Ilişoi”) sau capitolele – interludii,
care nu urmăresc relatarea unui eveniment, cum sunt „Săndiţa şi Lilica”,
„Ciuciu”, „Iubiţii” sau „The Great Grey”. Chiar dacă romanul aduce o
reabilitare a caracterelor excepţionale, fie în sensul celor martirizaţi de
comunism, fie a personajelor diabolice, întrupând răul extrem, nu lipseşte
umorul, fie prin comicul de limbaj („Şoşescu”, „Pâlcu”), fie prin comicul de
situaţie („Şoşescu”, „Şoimuleţii” sau „Miliţia română: rubrica Fapt Divers”).
Romanul Ruxandrei Cesereanu
este o apariţie singulară în peisajul ficţiunilor actuale despre comunism,
schimbând radical registrul minimalist al figurării exotice şi fetişiste a
comunismului, devenit o sumă de obiecte, un decor, o recuzită. Autoarea îşi
asumă şi depăşeşte riscurile derivate din pactul maximalist de a figura „esenţele
tari” ale comunismului, de a-i transfigura ficţional toate marile evenimente,
de a le reprezenta prin tot atâtea personaje, caractere excepţionale sau
comune, „îngeri” sau demoni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu