Din punctul de vedere al dezideratelor
tradiţionale ale criticii (în special obiectivitatea sau judecata), orice aş
scrie despre Ştefan Borbély va purta marca subiectivităţii, de vreme ce parcursul
meu academic a fost iremediabil marcat, şi oficial, de influenţa sa (o licenţă,
un masterat şi un doctorat…). Astfel predispoziţia va fi aceea de a insista pe
elementele ce indică fascinaţia pentru stilul eseistului sau al profesorului.
Acelaşi lucru se putea observa şi în articolul scris în vremea studenţiei
pentru Dicţionarul Echinox (pe
nedrept blamat la data primei apariţii), articol care, constat azi, îşi menţine
valabilitatea intuiţiilor, cu toate excesele speculativ-stilistice ale
momentului (articolul a fost înlocuit în a doua ediţie a Dicţionarului...). În acel text încercam să răspund implicit la
ceea ce acum voi puncta explicit, şi anume răspunsul la întrebarea simplă: care
sunt motivele fascinaţiei exercitate (în special asupra generaţiei noastre şi
nu numai) de Ştefan Borbély?
În acel
articol porneam de la observarea unui contrast care mă suprinde şi azi, pe care
îl consider definitoriu pentru personalitatea profesorului/ eseistului, contrast
care provine dintr-un anume histrionism (cuvânt cheie pentru universul
stilistic al autorului), o formă echilibrată de histrionism, care trece de la
distanţe aparent insurmontabile la familiarităţi joviale, o distanță participativă, fapt perfect recognoscibil la nivel
discursiv. E suficient să citim prefeţele unor volume precum Grădina magistrului Thomas, Visul lupului de stepă sau Pornind de la Nietzsche pentru a observa
că asistăm la un adevărat ritual al prefeţei, după regulile clasice ale
retoricii, dar şi după un model ilustru (Montaigne), având toate un aer de
smerenie ironică, dar şi simpatie nostalgică pentru un cititor-model ipotetic,
poate niciodată actualizabil. Prefeţele sunt un deliciu şi pentru că dezvăluie
un autor cu propensiuni spre confesiune, dezvăluindu-şi obsesiile creatoare şi
spiritul noncomformist. De îndată ce trecem la cuprinsul propriu-zis al
cărţilor, tonul se schimbă, distanţa reapare, autorul şi mărcile sale
subiective se retrag în spatele erudiţiei, interpretărilor sau diagnosticelor
adesea caustic-corozive.
Excepţia la
care am asistat recent este Civilizaţii
de sticlă, utopie, distopie, urbanism, (carte căreia îi lipseşte obișnuita
prefaţă, înlocuită cu un cuprins analitic), unde are loc o omogenizare
discursivă, cu victoria vocii auctoriale extrovertite din prefeţele volumelor
anterioare. Cititorul este adesea interpelat, luat complice în travaliul
hermeneutic pentru descoperirea sensurilor ascunse, pus să aştepte
deznodământul unui parcurs pasionant şi pasionat prin diversele proiecte de
societăţi ideale (provenind în special din secolul XIX), oraşe-perfecte, romane
distopice, teoriile despre utopie/distopie etc. Eseul nu aspiră atât spre o
cuprindere sistematică a vastului domeniu al utopiei/distopiei, cât spre
alegerea unghiului insolit din care vechea problemă să fie investigată. Raportul
utopie-distopie e trecut pe rând prin multiple filtre conceptual-interpretative:
transparentizare/ obscurizare, limitare/ nelimitare, eludarea morţii/ omniprezenţa
ei etc. Miza este, ca şi în celelalte cărţi ale sale, o de-familiarizare a
listelor uzuale din literatura utopică/distopică, a temelor sau autorilor
canonici, re-valorificarea autorilor sau cărţilor uitate, de-construirea
reflexelor culturale limitative, a prejudecăţilor sau locurilor comune
încetăţenite fie printre universitari, fie în lumea criticilor literari sau a
analiştilor media (jurnalismul civic..). Aproape un manifest contra
„sistemul(ui) de castă autoscopică”, o critică a „sistemul(ui) literar
închistat şi obedient” este cartea Existența
diafană (și în pofida titlului…), care, la fel ca mai vechile Xenograme sau Opoziții constructive aplică judecăți tranșante, distanțate, lumii
literare românești și establishment-ului cultural-politic, chestionând
ierarhiile zilei, recuperând autori nedreptățiți, căutând cărțile „bombă”,
privind cu circumspecție autorii favorizați de critică sau de public (un caz
interesant e fluctuația de receptare de care are parte Mircea Cărtărescu, de la
Levantul la Solenoid…). Când intră în rolul Cronicarului, Ștefan Borbély nu
rămâne niciodată la simpla recenzare a ultimelor apariții. Dincolo de selecția
deliberat subiectivă, miza este de a circumscrie cât mai precis contextul
contemporan, trecut printr-o radiografie necruțătoare, dar fără parti-pris-uri
(chiar dacă anumite preferințe sunt deschis declarate). Cronica trece treptat
în forma eseului, lăsând în urmă grila limitativă a gustului sau a judecății,
spre plăcerea depistării fenomenelor mai ample, de profunzime.
Chiar dacă nu rare au fost distanțările critice
față de congenerii săi, comparatistul clujean are ceva din spiritul postmodern
al generaţiei, privilegiind secundarul, marginalitatea, detaliul rămas
neobservat sau fragmentul în dauna amplului edificiu discursiv. Urmând ispitele
borgesiene ale personajelor lui Eco, autorul aspiră la colecţionarea firelor,
chiar dacă iniţial disparate, ale unei istorii secrete (literare sau chiar
culturale), fire decelate din marile texte sau din biografiile autorilor
esenţiali (nu doar de literatură, dar şi filosofi, oameni politici etc).
Comparatistul clujean e un spirit aflat mereu în căutarea
aspectelor/autorilor/cărților mai puțin investigate din istoria culturii, un
model pentru obstinația cu care caută sursele prime din spatele suprafețelor
cunoscute ale literaturii. Faptul era vizibil și la cursurile profesorului, dar
nu însemna nicidecum impunerea unor abordări constrângătoare, ci impregna
libertatea de a face asocieri, paralelisme, racorduri cu alte opere, găsirea
celor mai interesante filiații. Desigur, orizontul de pornire e unul
tematologic, dar literatura nu constituie aproape niciodată și punctul de final
al travaliului interpretativ, apelul fiind mereu la istoria ideilor sau a
mentalităților, unde textele influente, politice sau filosofice, au o poziție
privilegiată față de cele strict literare. Din eseuri transpare adesea o solidă
cunoaștere a filosofiei, cu trimiteri firești spre Platon (pentru Antichitate,
mai rar Aristotel), Schopenhauer, Kierkegaard și, desigur Nietzsche, pentru
secolul XIX și modernism, cel din urmă fiind de departe filosoful preferat al
autorului. Dincolo de aspectul eterogen, divers al volumelor sale, dincolo de
aparenta nesistematizare a eseurilor ce le compun, la o privire mai atentă se
poate constata coerența internă a lor, dar și structurarea lor prin intermediul
temelor la care autorul revine, investigându-le prin intermediul altor
metodologii, altor autori sau altor epoci. La lectura integrală a cărților
comparatistului, se observă liniile de forță, care implicit oferă multiple
modalități de lectură ale literaturii, exemple de dialog între filozofie/politică/religie/mitologie
și literatură, între diferite orizonturi de mentalitate sau un stil original de
a scrie eseu, favorizând interogația speculativă, hermeneutica atentă la
detalii.
Într-un context epistemic tot mai refractar la
perspectiva hermeneutică, fie dintr-o sațietate cinică a indiferenței
(suprasaturația de informație), fie datorită tiraniei și inflației de imagini,
mizând tocmai pe suprafețe ca primă și ultimă oprire a parcursului analitic,
fie datorate inerțiilor foiletonismului și ale istoriei literare
neopozitiviste, apelul la hermeneutică, maniera de a privi cu obstinație
dincolo de jocul înșelător al suprafețelor, practicată de Ștefan Borbély încă
de la primele sale eseuri în Echinocțiu,
este cu atât mai reconfortantă și importantă azi, într-un context deja diferit
față de cel în care îi audiam cursurile, la începutul anilor 2000 (civilizația
internet era atunci la început). Într-o manieră concordantă cu cărțile sale,
profesorul ne îndemna indirect să căutăm textele esențiale, cele care au
generat marile mișcări de gândire din istoria umanității și, desigur, de a nu
ne limita la orizontul literaturii. Cunoscutul principiu socratic de a provoca
reacții meditative discipolilor, lăsându-i să-și urmeze până la capăt
premisele, de a descoperi propriile erori, de a le stârni reflecția prin insolitări
diverse sau asocieri neașteptate se regăsește la rang de cinste și în eseurile
sale, nu doar la seminariile cu ale lor inserții bibliografice surprinzătoare
(una din primele mele surprize din facultate s-a produs la întâlnirea cu lista
bibliografică, dar și cu temele cursului său de comparată). Motiv de fascinație
era și imprevizibilul cu care profesorul știa să lucreze, în dozaje diferite,
după principiile ludice ale școlii echinoxiste, care însă nu puteau fi ghicite
cu ușurință (de ajuns să pomenesc examenul la care ni s-a oferit posibilitatea
de a ieși din sală, în caz că nu stăpânim subiectele, totul însă sub privirea
ironic-șăgalnică a profesorului, care ne testa implicit; anumite seminarii în
care ne urmărea amuzat dezbaterea interminabilă, fără a interveni decât mult
după reinstaurarea liniștii; tema de eseu, amplă cât un roman, primită la
finalul cursului de an secund..). Cu alte cuvinte, nu eram lăsați să devenim
prizonierii propriilor comodități și inerții, cu tot riscul fragmentării sau
disoluției unor certitudini.
Același orizont ludic-imprevizibil, predispus să
ofere surprize la tot pasul, îi este caracteristic și eseistului comparatist.
În Civilizații de sticlă ne conduce
erudit prin istoria genului utopic/distopic, selectând momentele cele mai
neașteptate: reveriile de secol XIX londonez ale „orașului-grădină”, Le
Corbusier ca Organizator/ „tandru dictator” cu planuri de regândire radicală a
unui „oraș radial”, Istoria adevărată
a lui Lucian din Samosata ca anticipare/paralelism cu transgresarea
antropocentrismului în postmodernism, Somnium
de Kepler ca prim SF și multe altele.
Secretul influenței lui Ștefan Borbély asupra unor
generații întregi de studenți rezidă și în capacitatea de a rămâne un spirit
intens speculativ, de a refuza sistemele închise, de a păstra dialogismul și la
nivelul eseurilor pe care le scrie, care invită mereu cititorul (mai ales pe cel
specializat) să le prelungească, să răspundă cu propriile interpretări. Cu tot
statutul academic/publicistic consacrat, dobândit de ceva vreme, autorul se
menține într-o neliniște creatoare și într-un spirit al autodepășirii, refuzând
certitudinile aplatizante, reciclările autoliniștitoare ale propriilor
texte/idei, deschizându-se mereu spre problematici sau orizonturi inedite.
Faptul este vizibil în cele mai recente articole (când scrie despre filmul
distopic) sau în cea mai recentă carte, Simetrii
și discrepanțe, care cuprinde eseuri despre istoria artei (Bosch), teatru
sau film (biografii spectaculoase, marcate de numere nefaste, cum este cea a
lui James Dean, cu o interpretare inedită, în cheie thanatică la Rebel without a Cause). Sunt eseuri cu
final deschis, cu o ipoteză care invită la dialog.
Profesorul/eseistul sau cronicarul actualității se
află fiecare în contradicție cu comoditatea propriului statut academic/literar,
cu inerțiile și blocajele pe care acestea le-ar putea genera pentru propriul
parcurs. Preferința pentru personalitățile incomode, noncomformiste, aflate în
conflict cu establishment-ul se poate întrezări în multe din cărțile
profesorului (Contracultura anilor ʾ60 fiind un subiect favorit), mai ales în
volumele care reunesc activitatea cronicarului, așa cum sunt Existența diafană, Cercul de grație, Xenograme,
unde se observă preferințele pentru autori precum Adrian Marino, Marin Mincu și
uneori Eugen Negrici, pentru cărțile „dinamitarde”, care deconstruiesc iluzii
sau preconcepții intrate în vulgata criticii. Deși se află mereu în
proximitatea subiectelor majore, convingerea implicită a comparatistului este
că acestea nu pot fi abordate frontal, fără diverse riscuri (teama de a nu
reitera locurile comune ale exegezei). Erudiția densă ce transpare din orice
text al său este folosită adesea tocmai pentru a găsi multiplele unghiuri
insolite din care poate fi reconsiderată o temă, opera unui autor (gnoza în
proza lui Eliade, influența filosofiei nietzcheene la Thomas Mann sau evoluția
unui gen – distopia – tratată prin intermediul simbolisticii sticlei în
arhitectura cetăților ideale și nu numai) sau un motiv secundar trecut printr-o
amplă serie de opere (bărbierul în literatură). Motivul se dovedește a fi
deopotrivă un pretext subiectiv de pornire, dar și un mod funcțional de a
re-citi textele descoperind fațetele lor ignorate până atunci. Civilizații de sticlă sau Simetrii și discrepanțe denotă decomplexarea
discursului, o anumită „extrovertire” a lui, deschiderea necondiționată către
cititor, spre umor și spre ciudățeniile biografice ale marilor personalități
(un exemplu este decriptarea simbolică a numelui arhitectului Le Corbusier,
care trimite și spre misterioasa lui moarte). În cele mai recente eseuri,
erudiția funcționează ca un mod de a clădi suspansul parcursului eseistic.
Un alt motiv de fascinație este refuzul autorului
de a rămâne ancorat într-un unic orizont metodologic. Cu toate că nu vădește o
prea mare atracție pentru teoretizările legate de comparatism sau metodologie,
eseurile sale au căutat, încă de la primele apariții din Echinox, să exerseze subdomenii ale comparatismului destul de
diferite (dar convergente), de la mitologie (ritualuri, magie), religii,
inclusiv cele exotice (despre care puțini scriau la acea dată), morfologia
culturii, filozofie, îndreptându-se ulterior, începând mai ales cu anii ʾ90, și
spre psihoistorie, politologie, analiză media, mai nou și spre film, spre analiza
textului dramatic sau istoria artei, dar reîntorcându-se, cu o energie sporită,
asupra literaturii. Relativizarea, uneori ludică, a limitărilor ce decurg din
urmarea strictă a
unei teză centrală (cu toate că aceasta transpare prin forța exemplelor),
refuzul de a rămâne ancorat în domenii/teme/reflexe comune, predispoziția
pentru intuiție în dauna raționalității reci, pentru asociația liberă de idei,
deschiderea dialogică a eseurilor, constituie toate un model pentru modul de a
scrie eseu la ora actuală, specie tot mai rară în ansamblul discursurilor
analitice (ale criticii sau comparatismului). Disponibilitatea de a o pratica
denotă o altă propensiune a autorului, cea spre deliciile gratuității, eliberate
de presiunea scientometriei. Astfel de preocupări sunt amenințate azi de cerințele
academice spre productivitate în scrierea articolelor, produse egalizate,
adesea sterilizate de necesitatea respectării unei scheme date, mimând sau
visând mereu la siguranța, neutralitatea omului de știință. La toate acestea
Ștefan Borbély le opune o proaspătă reasumare a funcțiilor subiectivității, a
prezenței discursive ale persoanei I, dar și spiritul său dilematic, înclinat
spre dualități aflate în tensiune (cea dintre apolinic și dionisiac fiind cea
mai celebră dintre ele), spre revelarea sensurilor ascunse, spre decriptarea
enigmelor rămase printre rândurile unor texte arhicunoscute (excelentele eseuri
despre episoadele biblice).
Rămân la opinia formulată în ante-menționatul articol
din controversatul dicționar privind faptul că Ștefan Borbély ascunde un
potențial prozator, de o mare densitate și finețe stilistică, cu o inepuizabilă
inventivitate lexicală, trăsătură regăsibilă încă de la primele sale eseuri
echinoxiste. Acesta a fost unul din primele mele motive de uimire la întâlnirea
cu Ștefan Borbély-Profesorul: afluxul unui vocabular complicat, luxuriant,
indiferent dacă materia cursului erau riturile de inițiere grecești sau asistam
la cronica amical-caustică, rostită la o lansare. Stilul său eseistic este
profund original și inimitabil și, cu toate acestea, asistam amuzat la modul în
care primele noastre cronici sau eseuri se contaminau vrând-nevrând cu vreun
concept, neologism sau întorsătură de frază ale profesorului. La fel cum, după
acest lung text, am senzația că obiectul analizei mi-a scăpat din nou printre
rânduri…
(Revista Vatra, 2017)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu