„Clujul e rodul unei imaginaţii discontinue,ce uită mereu liniile desenate cu o clipă înainte, lăsând schiţa neterminată şi apucându-se în grabă de alt desen, mai complicat”. Este unul dintre fragmentele esenţiale din Calvarium, romanul de debut al lui Andrei Simuţ. Echinoxist din perioada agonică, la nici treizeci de ani Andrei Simuţ este unul dintre cei mai talentaţi eseişti ai generaţiei 2000. Cu acest roman îşi revendică şi un loc privilegiat în rândul prozatorilor afirmaţi în ultimii ani. Spirit aplicat şi deschis, cult şi mereu preocupat de metamorfozele artistice interioare, Andrei Simuţ este un stilist desăvârşit. Cartea
de debut, Literatura traumei (2007) exact acest atribut îl transmitea, dincolo de fineţea interpretărilor şi siguranţa verdictelor. În privinţa prozei,
el are un imens avantaj: tipul
de roman, prin construcţie şi intenţionalitate,
nu-şi găseşte,
deocamdată, o circumscriere adecvată între confraţi.
Atent la fiecare
detaliu al susţinerii textului, Andrei Simuţ revarsă
în proza lui toată încărcătura ludică, simbolică şi analitică, cu o rară ştiinţă a discursului.
Calvarium este o hartă a memoriei - cum suntem avertizaţi parţial în fragmentul de mai sus. Nu însă una obişnuită. Este memoria unui oraş devorator, o memorie care palpită seismologic asemeni unui supra-personaj
- mereu prezent şi totodată dispărut printre flash-urile protagoniştilor din istorie sau literatură. Mai mult, acest tip de memorie, multiplicată textual, devine, continuu neîmblânzită în aparenţă, un tot organic. Ea nu doar fixează amintiri datate ori altele preluate în desfăşurare, ci dublează autorul care deja suprapune diverse memorii culturale, bine acţionate intertextual. De bună seamă că deodată cu această diversitate de memorii, cititorul este pregătit pentru o lectură complexă. Astfel că, la un nivel de suprafaţă, romanul urmăreşte trei aspecte majore: o poveste studenţească de dragoste, redată mai mult prin poetica aşteptării, tactica interpretării şi resemnarea în faţa unei imposibilităţi erotice; al doilea ar fi studenţia filologică, cu desenele vieţii din bancă şi din afara instituţiei, cu boema relativă şi eroi îndărătul cărora vom afla persoane reale, multe cu numele păstrate intenţionat, tocmai pentru a oferi un parfum de autenticitate; de istorie reală, în ultimă fază; şi, în al treilea rând romanul radiografiază un Cluj în egală măsură real şi livresc: un oraş cu străzile de azi dar care rămân, prin contragere artistică, nişte repere ale memoriei culturale, nu doar biografice. Ideea ar fi că oraşul, de aici sau oriunde, este acelaşi, nu doar prin onomasticile posibile, dar şi prin consistenţa determinată de experienţa transcrisă. Fără îndoială că cititorul antrenat va remarca, prin tot acest univers stratificat, tentaţia solipsismului. Inevitabil, până la urmă. Însă solipsismul nu este deloc excesiv în Calvarium, chiar dacă discursul trădează această tentaţie a autorului, ca o fidelă reprezentare a polivalenţei lumilor interioare ori istorice, (ne)trăite dar atât de efervescente. Pierdut între Andrei-Daniel, naratorul glosează simbolic, mereu definindu-şi alegoric sensuri. Unele uitate, altele redresate livresc. Foarte meticulos, Andrei Simuţ construieşte sedus de mirajul traducerii lumii şi experienţei între text şi lecturi. Dincolo de acestea revelaţia este cea a Creatorului, prizonier al reprezentărilor ce definesc procesul creaţiei.
Andrei Simuţ a înţeles perfect faptul că omul contemporan, neavând un conţinut propriu, clar delimitat, simte o nevoie structurantă de orice mască im-proprie. Citit la un anumit nivel, Calvarium este un roman epistemologic, în sensul că dezlegarea unei taine - Almira sau Clujul însuşi - nu este nicidecum acelaşi lucru cu deducerea adevărului. De aici o sumă de efecte şi semnificaţii labirintice. Astfel va fi amprentat şi romanul erotic din Calvarium, deşi, până la urmă iubirea, vom vedea, este un pretext amplu, pentru că la sfârşit distingem conturul magnific al unei lumi-oraş ce conservă în măruntaiele sale istorii abstracte şi mistere concrete, dintre cele mai diverse. Inepuizabile. Verosimilul ţine doar de Cluj, de oraşul-fiinţă. Prin urmare memoria solipsistă păleşte, făcând loc Memoriei. Ea derutează, jonglează cu amintirile, autentice ori confecţionate, cu nostalgiile practice, cărora le scapă concretul unui text, Oraşul-text. Dragostea şi antenele ei livreşti dintotdeauna, cuplate cu mesaje istorice ori cinematografice alunecă pretutindeni în text într-un Cluj hipnotic şi concret, real şi reinventat. Boema se împleteşte fericit cu incertitudinea melancolică, incertul cu noutatea ademenitoare. Astfel că peste tot limitele interpretării, înţelegem, coincid cu drepturile textului. La început naratorul e un veritabil Casaubon, tentat mereu să descopere legături misterioase între evenimente trecute, frânturi de memorie şi lecturi. Naratorul va deveni prizonierul propriului joc, imposibil de rezolvat, prin nicio realitate trăită sau imaginată. De aici recursul la Cortazar şi lectura aleatorie a romanului ca posibilitate oferită cititorului comod. Cuprinsul romanului este mai mult decât o corespondenţă între cuvinte şi cifre. Este un ghid pentru cititorul divers. Invitaţia la lectura ca joc, aleatorie, puzzle dacă vrem, pare a fi una dintre intenţiile lui Andrei Simuţ. Mai clare sunt însă trimiterile la autorul Şotronului, un maestru al efectelor provenite din construcţia ingenios-ludică. Daniel – Andrei, naratori, eroi, alter-ego-uri ale autorului, caută cu înverşunare prin sertarele memoriei soluţiile identităţii. E aici şi Cărtărescu din Orbitor, acolo unde solipsismul pare o fericită reglare cu sinele, dar şi Belbo care lasă pentru Abufalia rolul misterului cotidian cum se întâmplă în Pendulul lui Foucault.
Protagoniştii lui Andrei Simuţ sunt oameni fără istorii, fără trecut, care dispar sau devin transparenţi în această hartă reorganizată ficţional. Tocmai de aceea reflecţiile autorului-narator spun mult mai multe decât orice relatare propriu-zisă a iubitei (de hârtie) Almira sau cele care au în vedere anii de facultate, cu martorii lor cu tot. Spaţiul ficţiunii e înţesat de semne culturale şi de personaje care pot fi de oriunde şi de oricând. De aceea ele nu au substanţialitate; chiar şi Almira. Ele sunt funcţii care definesc un univers surprins într-o permanentă metamorfoză.
Căderea în lume se petrece pe fondul apocaliptic al sfârşitului unei vârste, cu experienţele adiacente. Nimic din istoria trăită sau imaginată, nimic din simbolismul inventat al unui oraş nu reuşesc să atenueze această revelaţie. Nu vor fi întâmplătoare astfel cele 6 zile (sau ani), cu trimitere la ziua a şaptea, deopotrivă apocaliptică, ziua ultimă, şi totodată, ziua dintâi, a unei geneze. La un nivel al textului, cititorul atent va identifica sugestia de la lectură propusă de Eco în privinţa strategiilor interpretării. Şi tot la fel ca Umberto Eco, fără îndoială o influenţă capitală, Andrei Simuţ construieşte un text doldora de parabole şi alegorii pornind de la o intrigă falsă dar constant justificată: o poveste de iubire rămasă de la început până la sfârşit o enigmă. Poetica ambiguităţii va fi amplificată până la semnificaţiile ultime ale supra-personajului: oraşul.
Calvarium este un roman pentru filologi, în primul rând, cu multiple încifrări numai bune de tâlcuit, cu maxime revelaţii pentru cei clujeni, dar nu mai puţine pentru ceilalţi. Romanul lui Andrei Simuţ revigorează spiritul echinoxist al ultimilor ani, aproape-pierdut şi înceţoşat. Cartea readuce în atenţie echinoxismul experimentalist, conceptual, îndesat cu lecturi esenţiale, multicultural. Interesantă e fronda, uitată şi ea printre multe altele de echinoxişti: ea nu vine pe filieră critică, ci prin construcţia impecabilă. Roman de dragoste, autobiografic, iniţiatic, roman eseu, metaroman, roman de idei, oricum l-am eticheta, Calvarium este o carte solidă, cu minime fisuri, având o extraordinar de bine cimentată inginerie a detaliului şi a structurii. Cu siguranţă derutant pentru unii, labirintic până la refuz pentru alţii, Calvarium este un roman scris să incite şi să fascineze. Unul dintre romanele de top ale generaţiei, printre atât de puţinele cărţi ale actualităţii de recitit şi imposibil de epuizat interpretativ.
(Familia, nr.11-12, 2009)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu