The Road-un film ratat dupa o carte ratata

Ce se poate spune despre un film cuminte, care respecta pana la obsesie litera romanului dupa care a fost facut, mai ales atunci cand ai citit si romanul? Ce mai poti spune despre The Road dupa ce ai vazut o tona de filme post-apocaliptice? Pai, mai nimic, mai ales ca dupa vizionare simti ca ti-a cam intors stomacul pe dos, ceea ce e bine totusi pentur autenticitate, iata ca mult discutatul si blamatul mizerabilism si-a facut loc si in imaginile postapocaliptice. Am pornit cu mari asteptari in vizionarea acestui film, desi aveam inca bine in minte romanul, care nu pot spune ca m-a impresionat in vreun fel, fiind vorba de o postapocalipsa domestica si domesticita la dimensiunile unei drame de familie, ceea ce sigur ca nu e rau, fiind incercarea lui Cormac McCarthy de a improspata putin tema, dupa rafturile de postapocalipse nucleare care s-au scris si ecranizat. Problema tocmai de aici vine si devine cu atat mai stridenta in film: dialogurile parinte-copil, copil-parinte, care, cu toata straduinta de a le face autentice, impresionante, emotionante, tocmai asta nu reusesc. Cu tot laconismul lor programatic, transmit o dulcegarie care strica tot. Plus neverosimilul cu care incepe totul: o mama care se sinucide (de fapt nu se stie exact ce face, pur si simplu pleaca, lasandu-i cu ochii in soarele inexistent pe cei doi)-aici spectatoarele feminine s-au sesizat probabil.. Aceasta sinucidere sau parasire absolut nejustificabila prin nicio apocalipsa e dovada unei neconcordante cu psihologia feminina pe care autorul n-a prea inteles-o, care face de fapt acest artificiu pentru a ne da situatia unui tata cu fiul sau, care ii convine mai bine narativ.  Analizand mai atent aceste chestiuni, scenariul romanului si cu atat mai putin al filmului nu mai poate sta in picioare, oricate propte apocaliptice ar pune autorul, respectiv regizorul. O femeie nu-si abandoneaza copilul chiar ata de usor..

Apoi intervine propaganda tipica pentru intalnirea dintre scenariul dezastrului si mass media de azi, care produce un nou mit: daca macar nu ne mai poate tempera nimic, poate totusi perspectiva sfarsitului lumii sa ne mai educe un pic. Adica, sa mai temperam nitel fantasmele apocaliptice pe care le au tot mai multi in ziua de azi, fantasme in care ne imaginam extatic cum vom supravietui distrugererii lumii si a nedreptatilor ei. Scopul acestui film si roman asta este, sa ne educe nitel: oameni buni, nu va doriti sfarsitul lumii, ca s-ar putea sa fie nitel cam rau, datorita lipsei hranei sa devenim nitel canibali, nitel cam rai cu aproapele nostru etc. De mentionat aici scena cu cel care le fura hainele si caruciorul cu proviziile, iar tatal justitiar  le recupereaza si il pedepseste, sub mustrarea atat de emotionanta a copilului, fata de care trebuie sa pastreze ultimele valori morale si de bun samaritean chiar si daca lumea s-a cam sfarsit. Tendinta de a transforma mitul sfarsitului lumii in unealta educativa pentru mase nu e de ieri de azi, insa e totusi foarte vizibila in toate mijloacele mass-media, de la documentare la filme sau stiri tv.
Revenind, si aci avem lunga lista de clisee ale reprezentarilor postapocaliptice. Totdeauna m-am intrebat de ce vor cu totii sa ajunga la malul marii? (de la Greybeard, On the beach la o intreaga literatura). Pentru americani, post-apocalipsa mai e si bun prilej de a-si vizita casa parinteasca si, in cazul nostru, de a consacra suficient timp educatiei copilului.. Apoi mai este lunga serie de autori carora le tot place sa gloseze pe ideea canibalismului.. Nu mai vorbesc de imaginile cliseu, de la masinile sparte la drumul pustiit, printre gramezi de cladiri arse, gunoaie si alte delicatesuri..