Apocalipsa după Simuţ (fiul)

( Ştefan Borbély despre CALVARIUM)

Andrei Simut este unul din cei mai înzestraţi scriitori ai generaţiei sale. Literatura înseamnă, pentru el, o zestre genetică: fiul criticului Ion Simuţ, de la Oradea, el a moştenit de la tatăl său un echilibru aproape geometric al vieţii, pe care încearcă să-l deconstruiască prin text. Rezultă că scrisul reprezintă pentru fiu deopotrivă disciplină şi insurgenţă: organizare, fiindcă – foarte şcolit fiind, cu lecturi bine rânduite – el scrie la intersecţia unor modele celebre (Umberto Eco, Thomas Pynchon, Jack Kerouac) pe care le cunoaşte foarte bine, până la obsesie, şi insurgenţă, fiindcă nu urmăreşte modelul monocultural al Tatălui, consecvent tovarăş de drum al autorităţilor şi temelor consacrate: debutează cu un volum de eseuri dedicate Literaturii traumei, în care decantarea narativă a celui de-al Doilea Război Mondial e prevalentă, apoi scrie romanul Calvarium (Timişoara: Ed. Bastion, 2009), lucrând, altfel spus, pe registre nu neapărat conexe şi în domenii diferite.

Aşa cum nu se întâmplă în multe cazuri similare, Calvarium nu reprezintă extensia ficţională a volumului de debut, ci un experiment textual legat de tema pe care Simuţ o dezvoltă în lucrarea sa de doctorat, şi anume reflectările romaneşti ale apocalipsei. Din nou, intervine şi aici inhibiţia livrescă a temei: foarte bine cunoscută de către autor, din interior – fiindcă reprezintă domeniul său predilect de respiraţie culturală pe moment –, ea duce în mod inevitabil la concluzia că apocalipsa anului 2009 nu poate fi decât o apocalipsă a textului. A textului ca apocalipsă. Adică: un fenomen de construcţie palimpsestică, multistratificată, cu eşafodajul la vedere, cu simboluri şi formule deja cunoscute, care vin din recuzita compozită a unei culturi sincretice, uşor obosite, recalibrate de infuzia de barbarie elaborată pe care o numim postmodernism.
În consecinţă, fără a diminua prin nimic forţa unui discurs narativ foarte bine scris, sugestiv şi pertinent în majoritatea articulaţiilor sale, Calvarium ne apare ca fiind un roman în care efortul de construcţie covârşeşte, pe alocuri, spontaneitatea pe care o presupune libertatea neconstrânsă de a scrie. Conştient de acest neajuns, Andrei Simuţ se salvează, cu inteligenţă, prin puternica infuzie de realitate directă, recognoscibilă pe care o introduce în roman. În alte cazuri, cu miză culturală similară, soluţia la îndemână ar fi reprezentat-o supraintelectualizarea temei: inserţia de simboluri şi analogii alambicate, oferite generos unui cititor flatat de faptul că i se avansează statutul de partener ezoteric. Dimpotrivă, Calvarium e suprasaturat de realitate, de una mai degrabă biografică decât ficţională, în pofida avertismentelor repetate ale autorului cum că ne aflăm în faţa unei opere în care totul trebuie luat drept convenţie narativă. Realitatea este, în primul rând, una a studenţiei autorului, întâmplată între anul apocaliptic 2000 şi 2004, în care apune Ion Iliescu. În al doilea rând, este una a Clujului, cu străzi şi baruri desemnate cu numele lor real, dar şi a Facultăţii de Litere, unde autorul a fost un student exemplar, nepierzând niciun curs şi citind, cu o conştiinciozitate pe care nu o mai regăsim azi decât la specimene rare, toate titlurile din bibliografie, fie că e vorba de istoria literaturii române sau engleze, de literatură comparată sau – horribile dictu – de fatidica istorie a limbii, obsesiv invocată în roman ca traumă definitorie...
„Fauna“ profesorală a Facultăţii clujene de Litere e masiv reprezentată în roman, dar fără sarcasmul negru, coroziv pe care-l găsim în ultimul roman al lui Ion Manolescu, a cărui „acţiune“ se desfăşoară, parţial, la Literele bucureştene. În Calvarium, numele profesorilor e furnizat ca atare, fără esopisme sau descrieri aluzive, ceea ce va stârni, probabil, nu puţine scăpărări iritate, dar opţiunea ţine, de asemenea, de tehnică: nu un roman „cu cheie“ îl interesează pe autor, ci unul în care proximitatea să funcţioneze ca exces de real, menit să umple cu „materie“ aleatorie o biografie în ultimă instanţă rectilinie, cuminte. Materia deconstruieşte, aici, geometria, similar cu ceea ce se întâmplă – pe un alt plan, desigur – în Pe drumul lui Kerouac: luând la rând străzile clujene ale studenţiei sale, autorul le construieşte biografia şi, câteodată, arheologia, Clujul funcţionând în roman ca organism textual care generează destine, le absoarbe sau le aneantizează, după caz. Sub acest aspect, sintagma de realism netraumatic se potriveşte cel mai bine apocalipsei liniştite din Calvarium: o apocalipsă a cerebralităţii deconstruite de materie, a „căpăţânei“ (de unde vine „calvarium“) deconstruite de trup, de senzorialitate, iubirea protagonistului pentru misterioasa Almira (o fată foarte frumoasă, pot să depun mărturie...) fiind una dintre marile reuşite narative ale romanului.
Poate că, în ultimă instanţă, de aici ar fi trebuit să pornim: Calvarium e, dincolo de experimentul apocaliptic pe care-l încearcă textual, un superb roman de iubire, foarte fin şi nuanţat scris, de către un om care descoperă înfiorat că viaţa are şi inefabil, nu numai contururi ferme, definiţii clare sau geometrie. Pentru a-l cuprinde, să facem un pas înapoi şi să înţelegem contextul: aşa cum spune protagonista, autorul vine dintr-o „adolescenţă foarte liniştită“, în care intelectul funcţionează ca substitut pentru realitate. În consecinţă, realitatea pe care el o trăieşte e realitatea cărţilor pe care le citeşte; drama – câtă este – vine integral de aici, şi tot de aici vin suferinţa, angoasele sau căderile. Individ aproape livresc, protagonistul aduce cărţile ca scuză pentru o viaţă pe care nu a trăit-o; mai mult decât atât, el este atât de inteligent, încât e capabil să demonstreze nu numai că livrescul funcţionează ca substitut de real, ci şi că textul poate genera realitate, romanul său fiind un desăvârşit exemplu al acestei prezumţii nobile, dar foarte intelectualizante.
Din acest punct încolo, există două soluţii: ingenuitatea sau dezmăţul – cedarea melancolică în faţa vieţii sau distrugerea acesteia, cinică, neagră, premeditată. Spre deosebire de mulţi romancieri care s-ar arunca frenetic în a doua capcană, Andrei Simuţ alege prima cale, ea fiind, sub aspect narativ, mai dificilă. În consecinţă, vom găsi în Calvarium un om cerebral care se lasă invadat de real, asemenea unei materii spongioase. Partea de sus, subtilă a acestui real se numeşte iubire. Partea de jos: un haos tandru, neconflictual, substitut al refuzului de a supune totul unei analize categoriale, sistematizante. Iată un exemplu:

Atunci distingeam voci necunoscute, prinse în dialoguri la care nu-mi aminteam să fi asistat vreodată. Replicile păreau fragmente fără legătură, decupate din nesfârşite monologuri, căzute din piese diferite. Personajele săreau de la un subiect la altul, fără nicio logică, şi totuşi se înţelegeau de minune. Mi-am spus că nu are rost să pun ordine în aceste discursuri ce mă urmăreau peste tot ca o muzică proastă. Nimeni nu se poate juca nepedepsit cu capsulele unor timpuri diferite, în care dialogurile se rosteau, izolate iremediabil unele de altele. Haosul se insera prin subtile desincronizări.

Întreaga textură a romanului e supradeterminată de absenţa unei logici ordonatoare. Temporal, aceasta înseamnă abolirea istoriei ca sens ordonator al vieţii, adică o suspendare în prezent: Calvarium e un roman al clipelor privilegiate care se succed după logica hazardului, în condiţiile în care nu numai că Dumnezeu nu există, pentru a supune totul unei logici a transcendenţei, dar nu mai există nici diacronia culturii, înlocuită prin ceva ce epistema postmodernă numeşte „prezentificare“: aglomerare întâmplătoare a cărţilor pe un colţ de masă, falii temporale care se amestecă, stiluri ce se întrepătrund, neatente la puritatea care le-ar putea garanta identitatea. Tipologic, ne aflăm în faţa unui roman nonevenimenţial, aparţinând unei generaţii care nu mai dispune de un eveniment care s-o determine, aşa cum funcţionase dictatura comunistă şi cenzura pentru generaţia ’80, generând dihotomizări particulare: călău vs. victimă, erou vs. laş, disident vs. delator etc. Generaţie fără conştiinţă politică (televizorul nu joacă niciun rol în Calvarium, unde referinţele politice sunt inexistente), ea are o singură şansă: de a construi realitatea ca text, de a transforma imprevizibilul biograficului neapărat livresc în carte.
În acest sens, măiestria lui Andrei Simuţ e remarcabilă, fiindcă autoscopia pe care o realizează prin Calvarium e foarte iscusit lucrată ca artă epică. Ins obsedat de ceasuri, de calendare (adică de ordine), protagonistul romanului se lasă deconstruit de romanul pe care-l scrie prin intertextualizări recognoscibile, semn că „totul a fost scris“, că trăim viaţa textului care ne-a fost hărăzit la naştere. O asemenea intertextualizare vizează – pe modelul contrapunctic al lui Bulgakov, din Maestrul şi Margareta – degenerescenţa Imperiului Roman târziu, melancolia lui Aurelian (cel cu retragerea din Dacia) şi cotropirea imperiului de materia „barbară“ pe care o aduc cu ele popoarele migratoare. În filigran, crepusculul imperial e asociat cu obsesia pentru luna februarie, pe care o trăieşte protagonistul, luna psihopompă a sfârşitului de an roman, a Lupercaliilor şi a Feraliei, ziua în care morţii revin efemer pe pământ. Estet fiind, prin structură, autorul nutreşte, aşadar,
o propensiune subtilă pentru decadenţă („Eşti sclavul ce poartă pe prinţesă în lectică, poposind de câte ori ochii ei umbroşi au zărit o portocală mai frumoasă“), scriind – repet – una dintre cele mai delicate poveşti de iubire pe care mi-a fost dat să le citesc în ultima vreme.

 (Apostrof, Nr. 12 / decembrie 2009)