Cei care n-au citit Alabama song ar putea privi cu suspiciune tentativa lui Gilles Leroy de a ficţionaliza povestea pe cât de palpitantă pe atât de reală a cuplului Fitzgerald, devenit fulgerător o imagine mit, motivele fiind variate: numeroasele exemple din ultimii ani de astfel de pseudojurnale ale unor personalităţi controversate, având biografii ce se pretează perfect ficţionalizării (de la Marilyn Monroe la Jim Morrison); subiectul atractiv pentru marele public (de multe ori o cale facilă spre succes) ; aparent efortul creator este minim atunci când trama narativă îi este autorului dată de-a gata. Iată tot atâtea prejudecăţi pe care romanul reuşeşte să le înfrângă cu brio. Contrar aparenţelor, literatura are o misiune mai dificilă atunci când biografiile furnizează astfel de subiecte coerente în sine, încărcate deja cu tensiune dramatică.
Gilles Leroy se consideră un scriitor al realului, pornind de la naraţiunile pe care acesta le furnizează, lăsând în plan secund imaginaţia. Nota autorului de la sfârşitul romanului ne avertizează despre caracterul ficţional al cărţii, însă dovezile par să ateste tocmai atracţia romancierului pentru tragismul şi misterele ascunse în pliurile dramei reale a Zeldei Fitzgerald: ampla listă cu bibliografia folosită pentru documentare şi prezentată cu scrupulozitate; ultimul capitol al cărţii-un soi de « cum am scris Alabama song », descrie vizita autorului la una din locuinţele cuplului, devenită muzeu; extrasele din presa vremii, relatând despre moartea Zeldei în incendiul care a cuprins clinica de psihiatrie în care se întorsese de bună voie (scenă care ar fi meritat poate o mai amplă abordare) etc. De fapt chiar motivul insuficientei fantezii creatoare pare a fi un ax tematic pregnant de-a lungul cărţii, motivul ei central, prezent într-o scenă paradigmatică, în care Scott este înfuriat la culme de dorinţa Zeldei de a-şi publica jurnalul. E o ceartă între doi artişti aflaţi la un pas de neantul sterilităţii, fiecare învinovăţindu-l pe celălalt pentru sustragerea preţiosului subiect (adică evenimentele propriei vieţi). Zelda persiflează incapacitatea lui Scott de a-şi termina romanul (Blândeţea nopţii) şi consideră că acesta i-a furat pur şi simplu viaţa, ipostaziind-o în toate eroinele sale, « jefuindu-i » jurnalul şi scrisorile.
Alabama song este, minus ultimul capitol, Jurnalul total al Zeldei, enciclopedia trăirilor şi dramelor ei, punctată cu rare episoade fericite, o scriere eliminând programatic intriga, « momentele cheie » şi « nimicurile sentimentale », după propria caracterizare a Zeldei, care formulează implicit poetica structurantă a romanului. Pentru Leroy este o strategie de a evita derapajul în comercial, « povestea » fiind filtrată printr-o continuă schimbare de cadre temporale, bulversând astfel clasica cronologie a biografiei celor doi scriitori, estompând toate aspectele senzaţionale prin rafinament stilistic şi datorită spiritului dispersiv al naratorului. Prin faptul că a ales perspectiva Zeldei şi a jurnalului, autorul a putut astfel ajunge la un unghi inedit prin care să filtreze cunoscuta poveste a măririi şi decăderii faimosului cuplu, reuşind o răsturnare verosimilă a clişeelor aferente. Schema structurală este relativ simplă, funcţionând pe două paliere ce alternează mereu, unul al relativei simultaneităţi cu prezentul tumultuos al vieţii Zeldei (aparent o « interminabilă petrecere ») şi momentul sfârşitului, prin excelenţă retrospectiv. Cel de-al doilea este cel mai spectaculos, aici romancierul îşi dă măsura : sunt relatările Zeldei despre atmosfera deprimantă şi claustrantă a clinicilor, marcate de transformarea iubirii ardente în ură pe măsură ce ne apropiem de data fatidică şi de dureroase nostalgii ( care apar doar după moartea lui Scott din decembrie 1940). Este redat cu măiestrie mecanismul fascinaţiei Zeldei pentru Scott şi totodată misterul acestui cuplu: durerea pierderii lui Scott este la fel de intensă ca şi ura în care s-a transformat sentimentul iniţial de iubire, durere amplificată de faptul că i-a supravieţuit şi care o face parcă să-şi dorească să părăsească viaţa, întorcându-se la sanatoriul care este în final distrus de incendiu. Dezavantajul de a fi adoptat perspectiva persoanei întâi este că naraţiunea Zeldei trebuie să omită acest sfârşit tragic, care încheie semnificativ o existenţă spectaculoasă, un sfârşit relatat până la urmă chiar de autor prin intermediul ziarelor vremii.
Jurnalul Zeldei şi implicit Alabama song pare un răspuns la Blândeţea nopţii, o addenda menită să demonteze cel mai valoros roman al lui Scott Fitzgerald, scriere marcată de acelaşi parfum inconfundabil al declinului. Momentele de fericire ale cuplului se restrâng la câteva scene din primul capitol al romanului, după care se dezlănţuie avalanşa eşecurilor, fapt specific pentru un «roman decadent care problematizează impasul creator, singurătatea şi înstrăinarea unui cuplu care « a inventat celebritatea şi comerţul cu ea », un cuplu care pare « a-şi fi dorit şi pus la cale propria decădere ».
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu