O farsă de proporţii cosmice

Kurt Vonnegut este cunoscut cititorului român prin aproape toate romanele sale, o parte traduse încă din 1980, fapt ce nu a rămas fără urmări pentru proza românească a ultimelor două decenii, în special după 1989. Un exemplu ilustrativ pentru amploarea influenţei sale este Christina Domestica de Petru Cimpoeşu, roman care preia formula ficţiunilor vonnegutiene în privinţa atmosferei (apropiată de romanul SF), a predispoziţiei spre satira unui sistem social, dar şi a modului prin care, o dată enunţată ipoteza maximală, (menită să răstoarne percepţiile comune despre istoria unui stat sau chiar a umanităţii), va fi deconstruită prin tacticile ludice ale unui narator pus pe farse şi pregătit să ironizeze convenţiile stilului. Anii ’90 au fost propice actualizării în proza românească a unui asemenea complex tematic şi stilistic, fiind (pentru prozatorii optzecişti şi nu numai) o soluţie de a ieşi din impasul tehnicist şi de a da anvergură romanului, aflat sub imperativul de a cuprinde gama largă a fenomenelor unei perioade de schimbare de paradigmă. Fenomenul este analog celui petrecut în anii ’50-’60 în cultura americană, de aceea scriitori precum Kurt Vonnegut, Charles Bukowski, Salinger sau Pynchon sunt mai actuali ca oricând în România ultimelor două decenii.

Majoritatea romanelor lui Vonnegut se structurează tematic pe ideea declinului şi sfârşitului umanităţii (o largă tipologie a sfârşiturilor posibile: agonizante prin lentoarea lor, complet accidentale, cvasitotale sau amânate), dezvoltând soluţii fanteziste, ridicole sau disperate prin care omul şi-ar putea evita catastroficul final. În Sirenele de pe Titan, naşterea unei noi religii ar fi soluţia pentru ca umanitatea să-şi găsească sensul, şi desigur, ştergerea întregii ei istorii, măsură necesară deoarece „muzeele şi arhivele aglomeraseră spaţiul terestru datorită miriadelor de exponate şi de documente, iar oamenii nu mai aveau loc să-şi ducă traiul” (p.49). Prezentul ca un imens muzeu al unei umanităţi ieşite din istorie, trăind un timp agonizant (şi enunţată de Vonnegut în 1959) avea să fie reluată cu insistenţă abia cu câteva decenii mai târziu, printre alţii şi de Jean Baudrillard.

Winston Niles Rumfoord, un personaj cu puteri cvasidemiurgice, regizează un spectacol grandios, amplificat la proporţii cosmice în speranţa că va anima amorfele mase de indivizi apatici prin revelarea unui Sens inedit, chiar dacă preţul este bulversarea unei părţi de Univers, constituirea unei armate marţiene (formată din soldaţi a căror voinţă poate fi teleghidată după bunul său plac), pornirea unui război cu Terra, programarea victoriei armatelor terestre etc. Rumfoord mai are nevoie de câteva texte, concepute de el însuşi (o nouă istorie a umanităţii, o Biblie rescrisă pentru timpurile moderne, o „istorie de buzunar a planetei Marte”) şi de o figură umană potrivită cu spectacolul: Malachi Constant, cel mai bogat om de pe Terra. După ce moşteneşte o avere imensă de la tatăl său, jucător la bursă şi creatorul unei imense corporaţii, Malachi Constant ajunge rapid la faliment, este răpit de pe Terra, ajunge pe Marte ca simplu soldat, amintirile îi sunt şterse, identitatea schimbată, pentru a fi exilat de Rumfoord pe Titan (satelit al planetei Saturn), în chip de exemplu ilustrativ pentru marile mase de credincioşi ai unei noi religii, al cărei nume este „Biserica lui Dumnezeu cel Absolut indiferent”.

Acest intens trafic interstelar trimite la un joc de marionete bazat pe o serie de proiecte solipsiste, care se includ unul pe altul precum o păpuşă rusească. Rumfoord este creatorul unei istorii alternative ale umanităţii (care ameninţă s-o disloce pe cea principală), al unei noi religii şi ale unei conflagraţii cosmice care ameninţă să anihileze Pământul. Rumfoord este întâi de toate un scriitor de talent, pentru că descrie toate acestea înainte ca evenimentele să fi survenit. În paranteză fie spus, Vonnegut a creat planul narativ al romanului ad hoc, într-o conversaţie în care se străduia să-şi convingă editorul că are o clară idee despre următorul său roman, o demonstraţie de work in process. Malachi Constant este astfel produsul lumii posibile create de fantezia lui Rumfoord. Dar acesta, la rândul său, este doar un pion ca oricare altul, manipulat după voinţa lui Salo, extraterestrul trimis de pe planeta Trafalmadore să poarte un mesaj până la celălalt capăt al universului şi rămas pe Titan datorită unei defecţiuni la nava sa. Salo aşteaptă milioane de ani pentru a-şi înlocui piesa defectă, iar trafalmadorienii îi trimit mesaje pline de speranţă, mesaje care se materializează pe Terra, vizibile din cosmos, nu altele decât cele mai faimoase şi misterioase monumente din istoria omenirii, de la Stonhenge (aranjarea pietrelor se decodifică în limbaj trafalmadorian), zidul chinezesc (care îndeamnă la răbdare), până la Kremlinul din Moscova care se traduce prin „ai s-o iei din loc cât de curând”. Toată istoria umanităţii este un scurt episod al aventurii lui Salo, iar Rumfoord şi toată conspiraţia născocită de el-un ultim pas către eliberarea lui Salo de pe Titan. Un scurt pasaj rezumă istoria planetei Trafalmadore, o imagine menită să parodieze viitorul posibil al omenirii şi ipotezele catastrofice aferente. Progresul scoate în afara ecuaţiei tocmai omul, înlocuit de maşinăriile tot mai performante.

Mult mai bine scris decât romanul său de debut Pianul mecanic, dar neatingând încă amploarea viziunii şi măiestria din Leagănul pisicii, Sirenele de pe Titan este o comedie SF, o farsă de proporţii cosmice, reprezentativă pentru cultura Războiului Rece, marcată de spaimele postnucleare, angoasa apocaliptică şi pesimismul subliminal cu care este privit viitorul umanităţii. În 2007, Sirenele de pe Titan a fost adaptat pentru marele ecran, într-un scenariu la care a colaborat Vonnegut însuşi şi reprezintă totodată romanul său preferat.



*Kurt Vonnegut, Sirenele de pe Titan, Traducere din engleză şi note de Ligia Caranfil, Humanitas fiction, 2007