Istorisirile „mediocrilor”

*Petru Cimpoeşu, Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite, Polirom 2008, 331 p.

Citind cele Nouă proze vechi din cel mai recent volum semnat de Petru Cimpoeşu*, cititorul de azi ar putea avea impresia unei plonjări în timp, spre „întunecatul deceniu nouă”, prezent în toată prospeţimea sa: de la tipologia umană specifică, ritualuri şi instituţii dispărute între timp până la mode literare defuncte (textualismul). Volumul prilejuieşte un interesant dialog între două decade antagonice, fiind implicit şi o relatare despre diferenţele care le separă, totuşi neaşteptat de unitar pentru o culegere de povestiri scrise la un interval de douăzeci de ani. Este rezultatul a două procese opuse: cenzura (anii ’80) şi diversele solicitări ale revistelor (prozele anilor 2000).

Cimpoeşu preferă chipurile individului reprezentând condiţia umilă, banală şi nefericită, fiind un colecţionar de tragicomedii din proximitatea cotidianului anost. În aceste proze trăieşte umanitatea gogoliano-cehoviană a micilor funcţionari, a meseriilor umile (paznicul, şeful de post sau profesorul de şcoală), ipostaze ale unor destine cenuşii (scriitorul mediocru de provincie, soţul ratat, micul profitor, activistul de partid) sau detestabile (securistul). Omul este surprins în mediocritatea sa profund comică, dar tocmai pe când e mai intens ridiculizat de cei din jur, personajul suferă o neaşteptată şi aproape inexplicabilă transformare, care pune sub semnul întrebării întreaga sa biografie. Cea mai spectaculoasă este cea a lui Doru Ifrim din Fenomenologia invizibilului, zelos activist de partid şi ateu convins, care se decide să investigheze incendiul straniu al unei mănăstiri şi „să se lupte cu Dumnezeu”, la scurtă vreme devenind el însuşi călugăr, fiind apoi anchetat de securitate şi mort în chinurile închisorilor comuniste, fără a lăsa vreun indiciu despre ciudata sa reconversie spirituală. Epilogul ni-l dezvăluie pe securistul care l-a anchetat pe Doru Ifrim, securist pe cale de a devenit deputat şi care e lovit de fulger după ce a jurat că nu are vreo implicare în cazul respectiv.

Viaţa-o farsă sinistră
Tot din categoria povestirilor care echivalează biografia personajului cu o farsă sinistră fac parte I.O.V., În drum spre happy-end sau Ficţiune ilicită-fără sex. Lui Ispas Octavian Vasile, adică I.O.V, i se joacă o farsă de către colegii de redacţie, care îi compun scrisori din partea unei fictive admiratoare îndrăgostite, care îi tulbură liniştea casnică a conştiinciosului redactor printr-o serie de accidente inexplicabile, lăsându-l pradă neliniştilor amoroase şi scrierii de epistole îndrăgostite. Personajul din În drum spre happy-end se numeşte Petru Cimpoeşu şi este acuzat pe nedrept de un vecin pentru furt, ceea ce naşte mari frământări, amplificate şi de cicălitoarea nevastă, împingându-l la sinucidere. Procesul anamnezic dinaintea morţii aduce şi detaliul prin care personajul şi-ar fi putut dovedi cu uşurinţă nevinovăţia. O victimă a unei situaţii care îi transformă viaţa într-o nefericire continuă este şi Valerian, un basarabean decis să rămână în Bucureşti şi neavând altă posibilitate de a obţine viza de reşedinţă decât căsătoria de convenienţă cu o româncă, o blondă atrăgătoare de care Valerian se îndrăgosteşte după nuntă, atunci când descoperă şi malformaţia congenitală a miresei.
Primii oameni nu ştiau să înjure este una dintre cele mai bune povestiri ale volumului, schiţând o istorie a lumii înainte de apariţia înjurăturii, de la alungarea din Rai până la Eşkahel, un urmaş fictiv şi posomorât al lui Adam, zilnic terorizat de o soţie îndărătnică, pentru care leacul nu e de găsit. Povestirea se centrează pe misterioasa căutare, care-l aduc pe Eşkahel în prag de crimă şi apoi de sinucidere, până când replica potrivită cu isteriile nevestei e în sfârşit rostită, adică prima înjurătură din istoria omenirii. Episodul cu Eşkahel este cu măiestrie inserat în genealogia urmaşilor lui Adam, care într-adevăr cuprind un Iubal, „tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi”. Istoria „mediocrilor” începe însă cu Eşkahel, prototipul şi strămoşul celorlalţi indivizi banali, umili şi asupriţi de neveste care populează povestirile volumului. Celelalte piese de rezistenţă sunt Fenomenologia invizibilului, În drum spre happy-end, dar şi A venit un scriitor din Bucureşti, un autoportret ironic: Povestitorul împresurat de o mulţime de oameni obişnuiţi, care îl asaltează cu istorisirile propriilor vieţi, la fel de banale, fiecare crezând că posedă Subiectul cu majusculă, având drept cadru Provincia. Scriitorul îi observă tăcut şi mucalit, cu greu stăpânindu-şi râsul, părând că notează fiecare amănunt în carnetul său., chemat apoi rapid de primar, care îi interzice abordarea anumitor subiecte (ipostaza tipică a prozatorului optzecist).

Petru Cimpoeşu pare prozatorul potrivit pentru iniţierea dialogului dintre decade, fiind şi scriitorul optzecist cu influenţa cea mai vizibilă asupra generaţiei actuale de prozatori, apropiindu-se de aceştia prin preferinţa pentru umorul negru, pentru tragicomedia omului de rând, prin aceeaşi dorinţă imperioasă de a reveni la frumuseţea relatării simple şi evitând cu aceeaşi asiduitate capcanele textualismului, pe care nu ezită să-l demonteze parodic tocmai când acesta bântuia mai abitir ca oricând poeticile optzeciste. Femeia trecu strada poate face deliciul prozatorilor douămiişti: n-am citit o mai hazoasă şi detaşată deconstrucţie a textualismului, surclasând orice protest contemporan contra acestei tendinţe (diatribele contra textualismului sunt azi o modă). Povestirea conţine toate capcanele literare care-l fac pe un prozator să nu spună o poveste, implicit o declaraţie poetică a autorului, care va prefera mereu subiectul seducător în dauna artificiilor „textuării” lui, claritatea unei istorii şi mai puţin principiile învăluirii ei, caracterul inedit al situaţiei în care se află personajul, mai rar meandrele frământărilor sale interioare.

(Cuvantul, iulie 2008)