Despre Venea din timpul diez
Interviu cu Bogdan Suceavă
de Andrei Simuț
Într-un număr din decembrie 2009 al Observatorului cultural, Péter Demény scria despre ediția maghiară a romanului Venea din timpul diez că „are un succes surprinzător în Ungaria“ și căuta o explicație a acestui interes din partea criticii. Concluzia lui e că acest roman „și datorită împrejurărilor favorabile, a reuşit să îmbine elemente ale mentalităţii româneşti exportabile literar. Preluabile şi, ca să zic aşa, <>.“ E un roman despre care critica din România a scris mult. Paul Cernat scria în noiembrie 2005 în Observatorul cultural că „Venea din timpul diez este una dintre piesele grele ale noului val de prozatori.“ În aceeași perioadă, Mihai Vakulovski ajungea la o concluzie similară în Tiuk!: „Venea din timpul diez este o carte a literaturii române contemporane cu adevărat importantă, o carte cu care generația tânără se poate mândri fără nici o reținere.“ Mircea Pricăjan a scris în același an: „Nu mă feresc să afirm că Venea din timpul diez va rămâne în istoria literaturii române ca un roman emblematic pentru societatea post-revoluţionară, ca romanul care a reuşit să surprindă cu mare artă, într-o formă nouă metehnele ei cele mai crase.“ Într-unul dintre primele comentarii despre acest roman, Liviu Antonesei scria în Timpul, nr.10/2004 că „este primul roman al tranziției, care mă convinge cap-coadă. Nici nu știu ce să remarc mai întîi, construcția impecabilă, frazarea lin-aluvionară, ingeniozitatea poveștii și a mulțimii de povești decupate și intercalate în povestea principală?“ Marius Miheț scria în Familia (nr.3/2005) că: „Venea din timpul diez este o cronică a României anilor ’90, când libertatea bruscă de după Revoluţie a provocat dereglări în substanţa românilor.“ Claudiu Turcuș a scris că „Poetica lui e matură, greu de înghesuit sub cupola unui grup.“ (Vatra, 5/2008). Daniel Cristea-Enache găsea în România literară (nr. 42/2005) că există „şi un sâmbure de gravitate al cărţii, o pledoarie discretă pentru normalitate socială şi mize esenţiale în planul vieţii personale,“ și concluziona că „Venea în timpul diez este un surprinzător, excelent roman al Tranziţiei, reducând cu inteligenţă şi umor falia dintre alienare şi alinare.“ În 2006, într-o analiză mai amplă, Sanda Cordoș descria romanul drept o „cronică nostalgică a Bucureştiului, alunecînd subtil între excentric şi excepţional, între clovnesc şi metafizic, evanghelie apocrifă a unei lumi cu prea mulţi salvatori, dar inaptă de mîntuire, înfierbîntată de idei şi căutînd, orbeşte, mai mult un păstor decît libertatea, distilînd <> într-o construcţie literară impecabilă[...]“. De atunci, au apărut edi ția maghiară, la Noran Kiado, ediția bulgară la Paradox Press, iar ediția americană e în curs de apariție la Northwestern University Press. În februarie 2010, ediția a doua a romanului Venea din timpul diez apare la Editura Polirom.
Andrei Simuț: Dragă Bogdan Suceavă, iată că în sfârşit avem a doua ediţie din deja aproape clasicizatul tău roman Venea din timpul diez. De prima ediţie ne despart aproape şase ani, timp în care au mai apărut două romane semnate de tine şi bine primite de critică şi de public. Venea din timpul diez a beneficiat nu doar de multe cronici, este deja tradus în alte limbi (maghiară, bulgară, engleză), dar e şi subiect de seminarii la universitate (Romanul românesc 2000+ la Facultatea de Litere din Cluj) şi studii despre identitatea românească. 2010 va fi un moment al bilanţurilor, aşa că te întreb: cum percepi romanul Venea din timpul diez acum la a doua ediţie, cum iţi percepi un text scris acum şase ani? Care e povestea scrierii acestui roman?
Bogdan Suceavă: Îmi pare rău că s-a încheiat perioada în care scriam la textul acesta. Scriam fără vreo intenție de a publica, fără termen limită, era un text despre România scris într-o perioadă când nu am călătorit vreme de peste cinci ani spre România. Îmi aduc aminte de plăcerea cu care am elaborat textul, cum am făcut un plan de roman în anul 2000 și cum l-am respectat până la final, constuind piesă cu piesă întregul context, pregătind fiecare dintre conexiunile care acum se văd în text. E și un avantaj în faptul că, în general, scriitorul de limbă literară română nu depinde de bani și nu are vreo presiune externă ca să încheie munca la text. Atunci când eu lucram la Venea din timpul diez, nu se lansase colecția Ego. Proză la Polirom, iar colecția Purgatoriu de la Nemira dispăruse. Am încheiat ultima versiune a romanului în vara lui 2004, după ce colecția Ego. Proză a fost lansată. Venea din timpul diez e mult îndatorat editorului Dan Petrescu, pentru că multă vreme am scris cu speranța că pot să-i propun ceva care să-i placă lui, neapărat lui. Pentru că e un om imposibil, exigent, lucid și de o onestitate intelectuală inexplicabilă în lumea editorială de la noi. Cred că multe dintre textele de calitate apărute în colecția Purgatoriu a Nemirei, din anii `90 sau dintre cele apărute în perioada de început a seriei Ego. Proză îi sunt îndatorate. I-am transmis în 2004 textul intitulat Harta Bucureștilor și el mi-a propus să schimbăm titlul, pe care cred că-l găsea simplist, și să folosim ca titlu una dintre expresiile imersate în text, către finalul romanului. Eu credeam că titlurile bune trebuie să fie ceva de genul: La Botoșani, o găină a născut pui vii. Ăsta e un titlu impresionant, când îl citești nu-ți mai poți regla percepțiile la realitate pentru tot restul zilei. Dan Petrescu s-a gândit probabil că titlul ar trebui să meargă spre semnificația profundă a întregului text. Nu jocul facil ne era miza, în fond, ci decriptarea sensului dual al perioadei tranziției. Căci romanul acesta țintea departe, către caracterizarea și structurarea universului de idei al tranziției.. Din 2000 am avut intuiția că miza literară cea mare nu e să descrii revoluția, ci tranziția care i-a urmat, acel laborator al ideilor politice din care se năștea lumea cea nouă, oricât de torturat de demoni ar fi fost ambientul. Am răspuns unor sugestii editoriale pe care Dan Petrescu le-a făcut și așa am definitivat versiunea finală în vara lui 2004.
A.S.: În interviurile tale de până acum te refereai mereu la „ţicneala românească” şi la faptul că Venea din timpul diez este o cronică a anilor ’90, ceea ce spune şi naratorul pe pagina întâi a romanului. Cum te raportezi la acele voci, care, peste ani, ar spune că nu e deloc important că romanul tău face referire în subtext la o decadă specifică din istoria României, spunând că e până la urmă arbitrară epoca istorică aleasă drept fundal? Ce le-ai spune cititorilor acestei ediţii a doua care ar fi înclinaţi să vadă reflexele actuale ale „ţicnelii româneşti”?
B.S.: Nu cred că există o țicneală românească invariantă în timp, cred că există evoluții ale ei. Nu știu dacă românii din 1990 sau 1993 au reacționat chiar la fel ca cei de după 1848 sau din alte ere aflate în siajul vreunei zavere. Cred că acest roman nu putea fi situat în altă perioadă istorică: neșansa a făcut ca după 1989 să se reunească un set de condiții care au permis ca la suprafața societății să transpară un maxim de bizarerii. De exemplu atmosfera din CPUN, din prima jumătate a anului 1990, e irepetabilă, și nu doresc nimănui să trăiască într-o țară funcționând fără Constituție. Am evocat atmosfera aceea punând în scenă în roman un „proces“, al lui Vespasian Moisa, care nu e deloc bine definit din punct de vedere legal, o execuție care nu e tocmai o execuție, o salvare a lumii care nu e tocmai o salvare, o cucerire a puterii care nu e tocmai asta, sunt evocate în roman tot felul de lucruri ilegitime și neterminate, cam așa cum sunt multe prin lumea românească. Cât despre prezumptiva perpetuitate a țicnelii românești, ar trebui spus că oamenii în general comit eroarea de logică de a considera că multe dintre condițiile lor actuale vor fi prezente mereu. Eu sunt optimist. Sper ca pentru generația viitoare acest roman să devină de neînțeles și un cititor din viitor să creadă ca autorul a exagerat, sau că a fost excesiv de supărat pe perioadele Ion Iliescu și pauza sa Emil Constantinescu. Și a mai fost ceva: după `90, spațiul intelectual românesc a fost asaltat de tot felul de idei din anii `30 revizitate și actualizate. S-a spus că perioada interbelică a fost maximum cultural al României, ceea ce mie mi se pare o absurditate, fie și numai pentru că romanele românești cele mai solide s-au scris, bizar, în intervalul 1955-1960. De aceea cred că acest roman caracterizează neapărat prima jumătate a anilor `90; nu ar putea fi situat nici azi, nici în 1947.
A.S.: Aş vrea să discutăm puţin despre prima propoziţie a romanului, “Povestitorul sunt eu”, o personificare abruptă a unui narator care pe parcursul romanului va excela tocmai prin obiectivare (scopul fiind de a arăta adevărul fiecăruia), operând cu răceala şi transparenţa unei camere de filmat (romanul se şi încheie cu metafora camerei video care se răstoarnă, filmând cerul). De ce acest incipit cu “povestitorul sunt eu”, îmbibat de aluzii culturale? Ce te-a făcut să reiei această sintagmă la finalul romanului?
B.S.: Situarea naratorului în Venea din timpul diez a fost o problemă la care m-am gândit enorm între 2002 și 2004. Simțeam că toată arhitectura cărții depinde de ea. Simțeam că redarea istoriei ideilor care au ieșit la suprafață în perioada tranziției are nevoie de o poetică aparte, înțelegând prin aceasta o foarte particulară situare a punctului de vedere narativ, irepetabilă într-o altă carte. Soluția literară mi-a fost sugerată de o amintire. Mi-am amintit că în intervalul dintre 1990 și 1993 au fost multe momente când am simțit că percepțiile mele sunt aceleași cu cele ale unor mase mari de oameni. Ieșeam în stradă și simțeam că sunt parte a unui corp uriaș care își propune să exprime un mesaj politic. Simțeam că văd la fel, că percep situația politică la fel ca și ceilalți, zece mii sau douăzeci de mii, aflați în Piața Victoriei sau la Universitate. Pentru mine, cred că momentul trezirii din iluzia că putem spune „noi" cu generozitate a venit undeva în toamna lui 1991, când am realizat că, de fapt, nici unul dintre punctele de vedere exprimate în spațiul public nu-mi reprezintă viziunea în întregime. Când ești la un miting, nu există nici o formă de a spune „nu, cu nuanța asta nu sunt de acord, asupra acestei nuanțe aș avea o obiecție“. Or, naratorul din Venea din timpul diez trebuia să privească dintr-un unghi critic, dar care să și ironizeze această situație personală raportată la situația politică a tranziției. Naratorul spune eu și noi într-o subtilă manieră interșanjabilă pentru a reda contextul psihologic al perioadei ce a urmat imediat după revoluție. El se referă într-un loc la Biserica „noastră“. Am fost în stradă la multe evenimente politice din Bucureștii acelori vremi. Am simțit nevoia să imprim această experiență personală, ca pe o formă de autoironie supremă, în structura romanului. Am numit, în planul meu de lucru, acest set up „narator miriapodic“: e punctul de vedere al unui personaj din mulțime care își imaginează că oricine altcineva din gloată gândește la fel. Iar rădăcinile acestui set up literar se intersectează cu fundamentele ideologiei statului național unitar, la care identitatea României tranziției revenise imediat ce N. Ceaușescu a dispărut. Căci dacă republica socialistă nu mai e, atunci ce mai rămâne? Cum mai putem spune „noi“ dacă republica socialistă nu mai există? Am preluat această întrebare în configurarea narativă a cărții. Viziunea naratorului poate fi sintetizată așa: „noi toți gândim la fel și de acum împreună schimbăm lumea“. Pe măsură ce lucram tablourile din carte am realizat că această configurare e foarte compatibilă cu registrul comediei. Pentru că acest „noi“ din primii ani ai tranziției, de fapt, nu exista, era doar o iluzie generată ideologic. Nu putem spune „noi“ by default, nu fără o importantă rezervă critică. Și am căutat o cale prin care inclusiv structura cărții se preia această punere a problemei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu