Un spectacol al ororii in regia lui Malaparte

* Curzio Malaparte, Kaputt, Editura Nemira, 2008

In 2007, Curzio Malaparte, scriitor controversat, cu simpatii fasciste (de tinerete), a fost readus in atentia publicului prin doua romane reprezentative pentru literatura deceniului cinci, Kaputt* si Pielea, ambele putand fi considerate o cronica socanta a atmosferei celui de Al Doilea Razboi Mondial. Cele doua romane reprezinta o antologie esentiala formata din scenele paradigmatice ale conflagratiei mondiale, asezonata din plin cu descrieri si "povesti crude".

Ca si Ernst J•nger, Malaparte este un "estet al ororii", un colectionar de imagini si un martor pe care intamplarea il arunca in momentele-cheie ale macroistoriei, pe care o inregistreaza cu mijloace stilistice similare cu ale scriitorului german, de care il apropie si cautionarea din tinerete a fascismului. Ambii au fost suspectati de amoralism, culpabilizati pentru impasibilitatea cu care privesc spectacolul ororilor, descrise cu minutiozitate masochistica, punand la incercare cititorul si, totodata, insusi pactul fictional. Ca si jurnalele lui J•nger sau alte scrieri ale "literaturii traumei", Kaputt este un text hibrid, avand prospetimea jurnalului (romanul este scris intre 1941 si 1943), precizia documentului de epoca (Malaparte se intretine cu figurile de marca ale aristocratiei, mereu aproape de oficialitatile inalte ale tarilor implicate in razboi), dinamismul narativ al romanului (constructie de factura romanesca, structurata in sase parti) si avand ca fundal traseul biografic al autorului dintre lansarea atacului Germaniei asupra URSS si caderea lui Mussolini.

Paradoxul lui Malaparte

Pe tot parcursul cartii, autorul-narator-martor este animat de un scop subliminal, acela de a spulbera iluziile, inconstienta si ignoranta auditoriului in privinta adevaratului chip al unui suprapersonaj monstruos si malefic, Razboiul. Efortul sau este dublu directionat. Pe de o parte, are de luptat cu orbirea contemporanilor, incapabili sa vada dincolo de imaginea falsa creata de ideologie (nazistii) sau incapabili sa se sustraga conventiilor lumii din care fac parte (aristocratii). Singura arma a acestui narator nemilos o constituie "povestile crude", scenele care nu permit interpretari ambigue, exemplare pentru o lume recazuta in barbarie, de la episodul cu prizonierii rusi carora li se promit slujbe in schimbul lecturii perfecte a unui fragment (pentru ca, mai apoi, sa fie impuscati) pana la cutremuratoarea marturie a pogromului de la Iasi sau al evreicelor obligate sa se prostitueze, pentru a fi trimise apoi in lagarul de concentrare. Procesul reverbereaza in afara paginilor cartii: de-a lungul timpului, cititorii lui Malaparte au fost supusi la grele incercari, fiind fortati sa devina, la randul lor, martori la experiente traumatice, reactionand de multe ori reductiv, denuntandu-l pe autor din perspectiva morala. Malaparte adauga mult sarcasm, uneori umor negru si dorinta de a dinamita obisnuintele auditoriului, dar mai ales ipocrizia, ceea ce nu poate decat sa faciliteze dialogul cu cititorul de azi. Aceasta va fi deconcertat de caracterul ambiguu al atitudinii naratorului, aparent impasibil si distantat de drama umana, pe care s-ar parea ca o inregistreaza din placerea de a-si construi naratiunile sale crude. Simbolice sunt titlurile pe care le da Malaparte celor sase parti ale romanului, fiecare fiind tesut pe o metafora din lumea animala, pentru a oglindi sfarsitul omului si ultimul stadiu al degenerarii atinse de omenire ("caii", "soarecii", "cainii" etc.), procedeu care il apropie de scriitura necrutatoare a lui Swift.

Paradoxul lui Malaparte (si al intregii literaturi derivate din traumele istoriei deceniului cinci) priveste posibilitatea literaturii de a asimila ororile istoriei: daca aceasta asimilare reuseste, autenticitatea tragica a dramelor este eludata; daca se adopta precizia documentului, reprezentarea acestui deceniu atat de pasibil la interpretari romanesti se reduce la reportaj sau la notatiile jurnalului intim, denudat de orice finalitate artistica. Fictiunea se prabuseste ca un castel din carti de joc, spulberata de cruzimea realului. O noua literatura (romanul-reportaj) se fundamenteaza, in deceniul cinci, pe ruinele unei Europe distruse, prin perspectiva unor intelectuali-martori, framantati de pacatele de tinerete ale unor adeziuni culpabile si constienti ca sfarsitul unei civilizatii se scrie chiar sub ochii lor.