Primul fapt bizar și senzațional legat de
filmul Triangle of Sadness (regia Ruben Ӧstlund): actrița din rolul
principal (mai mult al primei părți), Charbi Dean Kriek, ne-a părăsit la scurt timp după premiera filmului la
Cannes (21 mai 2022). Mai mult, ca o stranie anticipare funestă, filmul se
încheie cu personajul interpretat de Kriek (Yaya), aflat sub iminenta
amenințare a morții..
Aș recomanda filmul pentru că este o rara avis, fiind o spumoasă
satiră socială, o demonstrație subtilă condusă cu măiestrie până la capăt,
amintindu-mi de alte titluri recente precum mai puțin titratul Outmastered
(r.Oskar Roehler, 2018), mai celebrul Parasite (r. Bong Joon-ho, 2019),
dar și de Force Majeure (2014) și The Square (2017) ale aceluiași
regizor. Se poate spune că Ӧstlund își depășește creațiile precedente cu acest
film, în multiple aspecte: amploarea vervei satirice, a scenariului și
tipologiilor umane surprinse, profunzimea implicațiilor ideologice sau a
diversității dilemelor existențiale trăite de această debusolată umanitate
adunată pe un vas de croazieră în derivă. Am impresia, din experiența cu
studenții, că satira rămâne dificil de înțeles pentru publicul grăbit de azi,
obișnuit să se delecteze cu suprafețe, dacă nu senzaționale, atunci măcar având
un mesaj explicit, fără a mai căuta profunzimi simbolice, inapetent pentru
dublul limbaj specific satirei, alegoriei, încifrărilor de orice fel, inclusiv
cele din alte epoci precum comunismul (când dublul limbaj era la loc de
cinste). Calea mai accesibilă către satiră rămâne comedia, dar puține comedii
au implicații satirice.
Prin urmare e posibil ca mulți să fi văzut în Triangle of Sadness un
film greoi, destul de lent și neatractiv. E drept că filmul începe mai degrabă
neconvingător, cu acea lungă discuție din restaurant, când un cuplu (Yaya și
Carl) se ceartă pentru un detaliu aparent nesemnificativ (cine să plătească
nota, el simțindu-se mai degrabă umilit de succesul ei în cariera de modeling,
dorind să restabilească egalitatea în cuplu prin cea mai improbabilă abordare).
Partea în care filmul devine cu adevărat interesant, iar Ӧstlund își poate
valorifica resursele satirice este actul al doilea, o lungă croazieră pe un vas
hiperselect, adunând crema celor bogați și plictisiți, supervizați și slujiți
de o echipă organizată draconic, cu un ritual zilnic dus la perfecție și care
poate rula de la sine, chiar și fără căpitanul vasului, mereu suspendat în
aburii alcoolului (personajul interpretat de Woody Harrelson în cheia rolurilor
sale tipice). Pe scurt, o mulțime de personaje ilustrând fiecare o eroare a
societății noastre (The Square și Force Majeure fuseseră cazuri
particulare, aici vasul de croazieră slujește perfect pentru oglindirea
întregii societăți).
Regizorul apelează în mod evident la
cea mai la îndemână metaforă heterotopică, care poate ilustra nu doar
antagonismele sociale (vasul de croazieră e un club hiperselect al bogaților),
ci și deriva, rătăcirea în care suntem prinși cu toții fără scăpare (corabia
nebunilor ca imagine a lumii, a umanității), la dispoziția unui căpitan
hipersătul de mofturile pasagerilor și de lipsa oricărei perspective de
schimbare. Căpitanul rămâne memorabil nu atât pentru tipicul personaj
harrelsonian reflexiv-noncomformist și hiperconștient de toate erorile contemporane,
cât pentru deschiderea alegorică pe care i-o conferă regizorul: indeciziile,
întârzierea cu care acționează (de fapt refuză să mai acționeze în vreun fel,
chiar dacă asta înseamnă sfârșitul), disprețul mocnit pentru efectele
capitalismului (spectacolul zilnic al capriciilor bogătanilor), firava prezență
publică, inclusiv retorică, trimit toate la trăsăturile democrațiilor noastre,
tot mai firave în raport cu prezența strivitoare a banului, tot mai absente sub
raportul legiferărilor spre folosul cetățeanului obișnuit și ale drepturilor
sale. Naufragiul rămâne singura soluție pentru a depăși impasul, singura
corecție venită tot din inerție. Înaintea sfârșitului, căpitanul are șansa unui
moment unic, după un lung timp al reprimărilor: să spună tot ce a tăcut vreme
îndelungată, adresându-se unui auditoriu prins într-un rău de mare fără
sfârșit.
Filmul reflectă ceea ce remarca
Boris Buden în Zone de trecere și puteam constata fiecare acum, după
propria experiență: inversiunea polilor între Occidentul care visează la
comunism (de fapt un socialism idealist) și fostul lagăr sovietic, prins în
goana după himera capitalismului, visând în continuare la el, așa cum o face
rusul oligarh în acel dialog memorabil cu Căpitanul, în timp ce vasul se
scufundă la propriu, fără ca nimeni să poată împiedica dezastrul, încununat de
atacul piraților. Dialogul este de fapt o bătălie de citate și locuri comune
despre cele două regimuri, pe care niciunul nu le cunoaște cu adevărat decât
livresc, selectiv, de la distanță. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor
prelungește ignoranța fiecăruia: căpitanul nu mai apucă să vadă comunizarea
reală de după naufragiu, iar rusul are impresia că visul bogăției s-a spulberat
definitiv și timpul a fost dat înapoi, spre zorii sălbatici ai primelor
falanstere socialiste. În timp ce Occidentul dezbate indecis între două moduri
de organizare (capitalism sau comunism), apare forța anihilantă adevărată, care
nu mai lasă timp de meditație, aducând direct sfârșitul.
Un alt punct în care rezidă valoarea filmului este refuzul regizorului de a
legitima o parte sau alta a spectrului idelogic sau al claselor sociale aflate
într-un lung conflict mocnit, fapt ce îmi amintește mult de Parasite, filmul
sud-coreean multipremiat care construia un echilibru de distanțare similară
față de ambele tabere. Privirea satirică nu poate pactiza cu niciun personaj,
ceea ce intră într-o oarecare tensiune cu mediul filmic, predispus la
construirea empatiei față de personajele principale. Ӧstlund ne poate aminti de
stilul și tehnica unui Erich von Stroheim sau măcar de motto-ul său, pe care îl
redau din memorie: dacă te uiți suficient de stăruitor la realitate/umanitate,
adevărata fațetă a lucrurilor va ieși la iveală aproape de la sine. De unde și
ritmul foarte lent al filmului, refuzul de a rezuma, de a selecta și chiar de a
tăia unele secvențe, așa cum este momentul când toți pasagerii se molipsesc de
o greață care nu trece cu nimic, o altă metaforă ironică la adresa celor care
aparent și-au îndeplinit toate dorințele.
Nu există protagoniști cu care să putem empatiza până la capăt. În
prim-plan sunt doar defectele umanității, Ӧstlund fiind un specialist al
studiului lașității, predispoziției spre egoism și lipsei de empatie. Force
Majeure și The Square aveau protagoniști pe care o mică schimbare în
rutina zilnică le dezvăluia rapid limitele, absența valorilor tari din
fizionomia lor morală. Același mecanism este pus în funcțiune și aici, dar la o
scară mult mai mare (naufragiul cu supraviețuitori), printre care și Carl, cel
care dezvăluie cel mai bine dizolvarea identității masculine și rapiditatea
compromisului în scopul minimului confort propriu. Există și surprize plăcute: Jarmo,
afaceristul care se dovedise extrem de stângaci și ridicol în calmul croazierei,
își descoperă curajul în vremuri de totală incertitudine (la final nici aceste
gesturi nu vor scăpa de amprenta ridicolului).
Încă din actul doi, fiecare personaj este prezentat ca o contradicție între
aparență și esență, apoi ca o reducție la absurd, recurgându-se la mecanismul
de bază al comediei satirice. La final de act doi, pe când căpitanul rostește
la microfon un discurs chomskyan despre vinovăția americană de a fi ucis
liderii adevărați din țară și de afară, de a câștiga din războaiele pornite
prin alte părți, cuplul de bătrâni englezi Clementine și Winston, milionari de
pe urma comerțului cu arme, privesc curioși grenada aruncată de pirații care
vor scufunda vasul, grenadă care îi va ucide, constatând că a fost fabricată
chiar de compania lor. Filmul este, în absurdul situațiilor sale, foarte
justițiar, fără a rămâne blocat nici în absurd, nici în exces de justiție. O
aparentă restaurare a echilibrului social (visul socialiștilor din toate
timpurile) este naufragiul din partea a
treia, o realizare a utopiei, un nou început, o răsturnare a claselor sociale,
ca după o mare revoluție: Abigail, fostă menajeră pe vas (apare în câteva cadre
de început ca personaj fără importanță), preia conducerea, punându-se întâi
stăpână pe resursele de hrană și apă, apoi dovedindu-și abilitățile de pescar
și bucătar și sfârșind ca lider-profitor- dictator, amintind de o vajnică organizatoare
din zorii comunismului. Carl este oportunistul tipic, oferindu-și serviciile
trupești (devine iubitul lui Abigail) în schimbul unor avantaje derizorii,
abandonându-și cu nonșalanță iubita. Noncomformismul rusului Dimitry din
vremurile bune se dizolvă rapid în pura dorință de supraviețuire și în lipsa
evidentă a unor talente speciale. Actul al treilea funcționează și structural
și dramaturgic ca o răsturnare a rolurilor fiecărui personaj din actul al
doilea, în perfectă concordanță cu tema (Abigail devine, din personaj episodic,
personaj principal, ceilalți, personaje secundare).
Totul escaladează cât se poate de veridic, chiar dacă uneori am putea avea
impresia de forțare a situațiilor, scopul artistic fiind dublu justificat: a
finaliza demonstrația satiric-alegorică și a respecta stilul absurd al
întregului. Dezvăluirea de la final are darul de a spulbera și ultimele iluzii
despre posibilitatea omenirii de a reîncepe o nouă istorie (pe palierul
alegoric), insuflând retrospectiv, peste gesturile personajelor, un suflu de
ridicol (lupta pentru supraviețuire fusese o farsă, menită să le dezvăluie din
nou cele mai bine ascunse defecte). Nu aflăm dacă Abigail a ucis-o sau nu pe
Yaya, dar e clar că impulsul inițial spre crimă spulberă alte iluzii despre
clasa celor exploatați, la fel de condamnabili ca și exploatatorii lor (teza
din Outmastered și Parasite). Dincolo de zâmbete, rămânem cu
gustul amar al pesimismului auctorial: în marea noastră luptă spre schimbare,
ne vom pierde pe parcurs și ultima fărâmă de umanitate. Sau: deși am putea avea
uneori impresia că putem reseta istoria și să începem totul de la zero, este
doar o impresie (lumea este mult prea bine controlată, e o chestiune de timp
până redescoperim acest fapt).
(Cronică apărută în revista Ficțiunea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu