Scrierile lui Adrian Lustig l-au consacrat ca un mare povestitor, având nu doar inventivitate epică de invidiat, dar și capacitatea mult mai rară de a-și dramatiza convingător și cu precizie narațiunile, fiind un maestru al dialogului cum sunt puțini în literatura noastră. Datorită măiestriei limbajului, nu de puține ori subestimat în cadrul artei cinematografice, autorul a putut trece ușor de la roman la scenariu de film și apoi la teatru. Adrian Lustig a fost un caz rar de scenarist-autor, nu doar pentru că a putut asuma și rolul de producător, dar mai ales pentru că putea superviza atent, după spusele sale, modul cum sunt puse în scenă replicile și indicațiile din scenarii, fiind prezent pe platourile de filmare și având o bună colaborare cu regizorii, mai ales cu Horațiu Mălăele. Nuntă mută (2008) a fost la origine scenariu, apoi film, iar ulterior spectacol de teatru de mare succes pe scenele pariziene, fiind o poveste impresionantă despre un sat românesc distrus în totalitate de comuniști, drept pedeapsă pentru o rebeliune originală survenită chiar de ziua morții lui Stalin. Scenariile lui Lustig au contribuit la supraviețuirea, inclusiv comercială, a cinemaului clasic românesc, fiind infuzate, în grade diferite, de modalitățile criticii sociale (ironie, sarcasm – Nunți, botezuri și înmormântări, uneori umor negru - Funeralii fericite). Estetica filmelor bazate pe scenariile lui este total opusă filmelor din Noul Val: claritate narativă, accent pe comicul situațiilor, explicitarea intențiilor personajelor, dar și ale autorului, personajele oferind un răspuns destul de clar în privința surselor răului acestei lumi, așa cum este cazul și în ultimul roman al autorului, Luca (2022, Corint).
Exemplu destul de rar (mai ales la noi) de trecere de la un scenariu la film și abia apoi la roman, în Luca nu mai avem prea multe deturnări ale poveștii spre comedia agreabilă a vieții, concluziile naratorului-actant fiind mult mai radicale și mai amare chiar și decât în Nuntă mută. Cel din urmă obtura într-o anumită măsură tragedia prin comedia amplei secvențe a nunții propriu-zise, dar și prin perspectiva relativizantă a echipei de filmare din prezentul postmemoriei.
Față de filmul din 2020, romanul Luca
este mult mai bine completat cu motivații pentru înlănțuirea densă a
loviturilor de teatru din viața protagonistului, fiu de nomenclaturiști cu
înalte funcții în stat (în special mama, Floarea Plătici, al cărei portret
amalgamează câteva trăsături ale Elenei Ceaușescu). Romanul nu mai repetă
greșeala filmului de a începe cu un lung monolog al lui Luca Plătici, care se
va relua la final, înrămând povestea și atenuând astfel impactul acesteia:
plonjăm direct în acțiunea palpitantă. Luca, șofer de taxi, are ghinionul să
ducă spre aceeași destinație un fost condamnat proaspăt ieșit de sub programul
de protecție al martorilor și asasinii plătiți care îl vor ucide. Sincronizarea
ironică este deplină: Luca, ajuns actor de umplutură (figurant în roluri de o
singură replică), repetă fraza: vreau să raportez o crimă, tocmai pe
când martorul protejat e ucis, iar crima riscă să fie pusă pe seama lui.
Luca este
o satiră necruțătoare la adresa ambelor lumi (Occident și România), înainte și
după 1990, transgresând romanul de acțiune prin menținerea a cel puțin două
niveluri de semnificație în discurs: unul de umor spumos al replicilor, un joc
ironic de limbaj și altul de profunzime, trimițând spre mecanisme sistemice
viciate profund, vizând tipologii umane recognoscibile și constante
trans-ideologice. Jocul dublu se regăsește la nivelul unei construcții narative
dinamice: la suprafață citim un roman care se încheie ciclic, cu personajul
orchestrând o crimă similară cu cea de la început. Motivațiile aparțin
nivelului de adâncime: concluzia este amară, formulată memorabil și de narator,
maestru al sarcasmului și umorului negru, dar fără a umbri tragedia lipsei de
speranță.
Ambele tipuri de sisteme sociale,
democrația “originală” românească și societatea americană (mirajul perfecțiunii
democratice) și-au demonstrat fiecare eșecul prin cazul Luca. Nici democrația
de peste ocean nu poate stăvili ascensiunea mafiei, nici sistemul autohton nu a
renunțat la vechile practici abuzive (legea nu poate îngrădi serviciile
secrete). Visul american al prosperității prin mijloace corecte se dovedește
rapid o iluzie, Luca devenind muritor de foame, renunțând și la idealul artei.
Deși pare un picaro detașat de nenorocirile în care intră cu nonșalanță, drumul
fără întoarcere al tragediei se observă abia la final, când Luca rămâne captiv
în pustiul alb din Alaska, echivalând cu o condamnare la închisoare pe viață
(în pofida nevinovăției sale). Conștient că nenorocirile au făcut parte din
propriul destin, naratorul-personaj pune punctul pe i în stil shakesperian: “Din
păcate viața nu poate fi salvată la montaj: nimic nu se taie, totul se fluieră.
Măcar eu mă pot lăuda că mi-am măcelărit destinul. Câți se pot lăuda cu asta?
Unde mai pui c-a fost o crimă perfectă!” (p.348).
(cronica integrala se gaseste in revista Contemporanul, nr 4/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu