Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane de Răzvan Rădulescu

Romanul ilustrează tranziţia de la paradigma etică la cea ludică în privinţa asimilării comunismului de către proză, o stranie şi reuşită combinaţie dintre un subiect plin de dramatism (chinurile şi moartea unui om nevinovat) şi un registru parodic (motivul anchetei sunt roşiile uriaşe ale lui Cazane).
Romanul relatează succint cazul miraculos şi inexplicabil al victimei care se răzbună indirect pe sistemul represiv, aducând la un impas ancheta, punându-l în dificultate pe colonelul Chiriţă. Acesta este învins cu propriile-i arme: materialist convins, este pus în faţa dovezii materiale a unui mic miracol, roşia gigantică crescută de Cazane sub ochii lui. Moartea lui Cazane în ziua eliberării face din cazul său unul obsedant pentru colonelul Chiriţă, fiind totodată sfârşitul carierei sale de anchetator şi începutul transfigurării sale interioare, un proces de re-umanizare excelent redat.
Romanul este semnificativ pentru momentul în care naraţiunea îşi regăseşte simplitatea şi precizia, rezonanţa la publicul larg şi dinamica: linearitate fără digresiuni, cronologie fără prea multe analepse sau prolepse, suprapunere fabulă-subiect, toate fiind concertate cu precizie până la sfârşit. Chiar şi subtitlurile capitolelor fac aluzie la obstinaţia autorului de a prezenta totul în perfectă ordine (de fapt e vorba nu de prezentare, ci de rezumare, după terminologia lui Wayne C. Booth), cu eliminarea oricăror tehnicisme sau puneri în abis, fiind o reîntoarcere la farmecul simplu al relatării. Incipitul coincide cu data naşterii lui Ilie Cazane, o relatare a biografiei tipice omului obişnuit din vremea comunismului, personaj foarte frecvent în romanele despre România tranziţiei, aşa cum sunt Simion Liftnicul sau Raiul găinilor. Sunt romane apropiate de forma scenariului, cu descrieri puţine şi concise, dialoguri spumoase, parte dintr-un efort de dramatizare şi dinamizare a naraţiunii, concepute pentru un cititor grăbit şi neîncrezător în literatură. Talentul de scenarist al lui Răzvan Rădulescu este vizibil încă de la acest roman, care inaugurează o întreagă serie, vizibilă mai ales în anii 2000. Importanţa personajului este restabilită, dar este vorba de o raportare diferită, care derivă tot din ritmul accelerat de desfăşurare al acţiunii: sunt personaje rapid creionate, din câteva linii esenţiale, încă din momentul intrării lor în scenă (ca în film sau teatru) şi nu progresiv, pe măsură ce romanul se ramifică. Noua tehnică a abordării personajului seamănă de fapt cu arta de a face portrete la minut, contează liniile percutante, esenţiale şi rapiditatea cu care sunt trasate. Este desigur şi o cale care poate duce foarte bine spre disoluţia personajului prin caricare excesivă, fenomen de care proza ultimilor ani nu e departe.
Caracterul percutant şi autosuficient al subiectului pare a fi în linii mari obsesia întregii proze postdecembriste, deşi o lecţie elementară de literatură arată că subiectul şi stilul nu sunt prea uşor de separat. Viaţa în comunism este pentru prozatorii contemporani un subiect ca oricare altul, care merită exploatat cum se cuvine, mai ales când interesul receptării a glisat dinspre relatările martorilor („bătrânii”) spre ineditul unor memorii, opinii, ficţiuni scrise de tineri.