În ultima vreme, culegerile de cronici literare sunt privite cel puţin cu circumspecţie, dacă nu chiar cu dezaprobare mai mult sau mai puţin făţişă. Motivul subiacent ar putea fi constatarea că şi-au pierdut puterea de consacrare a autorităţii unui critic, pe care o aveau acum două-trei decenii (criticii de azi debutează mai ales cu sinteze). Prin chiar specificul fragmentar şi efemerid al judecăţii lor, cronicile literare ar fi lipsite de acea profunzime teoretică şi sintetizatoare, necesare mai mult ca oricând într-o cultură postdecembristă a resedimentărilor şi revalorizărilor succesive. În plus, un astfel de volum de cronici, alcătuit la ceva vreme după ce scânteia fragmentelor ce îl alcătuiesc s-a stins şi marcat inerent de eterogenitate, ar părea că e incapabil să ofere o imagine unitară şi viabilă asupra eşantionului de literatură parcurs şi e nesemnificativă pentru activitatea criticului respectiv prin amprenta de provizorat pe care o lasă.
Prozastice-le lui Nicolae Bârna dezmint aceste suspiciuni posibile. Fragmentele reunite nu sunt propriu-zis nişte cronici: au cuprinderea şi întinderea unor studii, aspiră la o valabilitate maximală unor profiluri epice şi au propensiunile sintetizatoare ale unor excursuri comparatistice. Cu toate acestea, autorul lor nu se ia niciodată prea în serios, însoţindu-şi permanent judecăţile cu infinite nuanţări, autoironii, făcând „tumbe” livreşti, luând pentru o clipă chipul şi asemănarea scriitorului observat, ipostaziindu-se în cititor cu mirări naive, tolerant cu cele mai scandaloase limbaje şi receptiv la cele mai diverse „experimentalisme” literare. Fascinează întotdeauna la Nicolae Bârna uşurinţa cu care scrie, dezinvoltura cu care îşi asumă licenţele unui limbaj înţesat de oralitate caragialiană, surmontând orice false inhibiţii în faţa albului foii de hârtie, inventând ad hoc cuvinte, categorii, concepte. Această exuberanţă lexicală e stimulată de conştiinţa banalizării unor termeni critici suprasolicitaţi lingvistic. Deseori devine excesiv de suspicios faţă de termenii nou apăruţi din condeiul său, ca atare nu va uita să pună ghilimelele necesare (extrem de frecvente), să deschidă paranteze explicative sau să strecoare câte o interjecţie mirată, alteori mimând plictiseala faţă de propriul discurs şi a tendinţei irepresibile de a teoretiza. De cele mai multe ori refuză chemarea teoriei, propunând în schimb contactul cât mai direct cu textul. Surprindem o dilemă subiacentă a criticii sale: tentaţia tot mai accentuată de a se transforma într-un dezinvolt şi inteligent jurnal de lectură, consemnând cu minuţie însăşi construirea impresiei critice, tentaţie acompaniată îndeaproape de fantasma inhibantă a obiectivităţii urmărindu-i fiecare mişcare ludică, fiecare gest curtenitor faţă de carte. Acest stil personalizant de a face critică provine din nevoia stringentă de autenticitate, firească după o epocă de osificare a limbajului exegetic, de neglijare permanentă a cititorului obişnuit. Nicolae Bârna e întotdeauna atent cu virtualele reacţii ale acestuia, identificându-se pentru un moment cu el pentru a-i prezice mai bine reacţiile. Îi satisface orice capriciu, de exemplu nevoia de anecdotică literară, demascând în câteva linii de condei o întreagă gamă de aluzii la persoane reale (în Trandafirul tăcerii depline de George Cuşnarencu). Alteori se joacă hâtru cu răbdarea unui auditoriu care aşteaptă cu înfrigurare verdictul criticului privind cel de-al doilea Orbitor. Textele sale sunt o neobosită cruciadă împotriva idiosincrasiilor şi dogmatizărilor ce ar putea vicia receptarea genuină a literaturii, o luptă dusă cu un arsenal uşor, dar eficient, ce cuprinde parodia, (auto)ironia, ludicul şi exagerările voite, versatilitatea vocilor cronicăreşti, dar şi seriozitatea judecăţilor şi a documentării.
Nicolae Bârna nu face critică numai din datoria de a aranja o literatură (cea contemporană), ci şi din pura plăcere a lecturii: nici una din cărţile analizate nu e aleasă întâmplător. Scrie doar despre cărţile-eveniment, cele care au marcat un punct pe harta căutărilor literare personale. Cele două axiome după care se ghidează implicit sunt: „citind, participi” (p.215) şi „a citi înseamnă a compara” (George Steiner). Însumarea cărţilor alese pentru cronică ar putea reconstitui biografiile ideilor ce îl „bântuie” pe critic. Iată două întrebări ce coagulează demersul critic al volumului: putem găsi în literatura postdecembristă semnele unui postmodernism românesc autentic? ; a reuşit literatura română să se „sincronizeze” cu cea occidentală în răstimpul de după Revoluţie? Unul dintre imboldurile de a scrie cronici despre romanele din deceniul 10 şi nu numai este convingerea că literatura română a făcut deja acest pas , iar lovinesciana problemă a sincronizării nu se mai pune atât de stringent, trebuind relativizată. Răspunsul implicit la prima întrebare o dă structurarea fragmentelor critice din volum pe vârstele literaturii contemporane, marcate deopotrivă de tentative postmoderne: „anticipatorii” fenomenului, George Bălăiţă, Mircea Horia Simionescu, Marin Sorescu sau Nicolae Breban; optzecişti valorificându-l din plin: Mircea Cărtărescu, George Cuşnarencu, Petru Cimpoeşu, Alexandru Ecovoiu; prozatori afirmaţi cu precădere în ultimii 15 ani: Dan Perşa, Cătălin Ţârlea, Alexandru Vakulovski. De fapt, toate trei generaţiile sunt prezente cu cărţi scrise după ´90, de aici şi dorinţa criticului de a legitima valoarea acestei literaturi. O a treia idee catalizatoare pe care mizează criticul este descoperirea şi descrierea unui filon tot mai bogat din proza românească, acela al romanelor „apocaliptice”, cu funcţie soteriologică, romane- revelaţie, arborând un maximalism tematic. Manifestarea acestei specii aparte de roman e o dovadă clară că am intrat într-un alt orizont de receptare şi că ieşirea din aşa zisa „criză” a literaturii imediat contemporane s-a produs de ceva vreme. Nicolae Bârna e printre primii care a încercat o sistematizare a acestei categorii de roman, întocmind o bogată listă de titluri autohtone, sesizând totodată cu exactitate filiaţiile cu proza universală (Thomas Pynchon ca inaugurator al formulei). Eseul Romane apocaliptice în anii `90 este singura încercare programatică de sinteză „prozastică” din volum, de schiţare a unui concept, întreprinsă cu infinite precauţii şi dă adevărata măsură a criticului. Aici se manifestă pe deplin propensiunea de a lumina filiaţiile dintre cele mai diverse opere literare, prezentă prin mai toate analizele sale.
S-ar părea că aceste fragmente critice au la bază un scenariu critic ce rămâne constant în coordonatele sale şi poate fi rezumat astfel: cartea- eveniment îşi face apariţia maiestuoasă şi seducătoare, de unde şi entuziasmul nedisimulat al criticului; imboldului de a descrie reacţiile specifice primei lecturi i se contrapune spiritul enciclopedic al autorului, obligat să integreze cartea analizată într-o serie bogat ilustrată; de spectrul intertextualităţii nu scapă nici un volum, oricât de consacrat ar fi el de vocile criticilor; urmează apoi precizarea că acesta nu e nicidecum o imitaţie a modelelor enumerate şi demonstrarea acestui fapt pentru ca , în final să regăsim detaşarea de propriul parcurs, un contra-răspuns ironic la seriozitatea operaţiunii de evaluare.
La sfârşitul lecturii, cititorul poate trasa o hartă vastă a lecturilor lui Nicolae Bârna, fascinat de traseele înscrise de critic, de opririle în punctele importante, dar găsind îndeajuns spaţiu pentru a-şi configura propriile parcursuri şi inserţii.
Prozastice-le lui Nicolae Bârna dezmint aceste suspiciuni posibile. Fragmentele reunite nu sunt propriu-zis nişte cronici: au cuprinderea şi întinderea unor studii, aspiră la o valabilitate maximală unor profiluri epice şi au propensiunile sintetizatoare ale unor excursuri comparatistice. Cu toate acestea, autorul lor nu se ia niciodată prea în serios, însoţindu-şi permanent judecăţile cu infinite nuanţări, autoironii, făcând „tumbe” livreşti, luând pentru o clipă chipul şi asemănarea scriitorului observat, ipostaziindu-se în cititor cu mirări naive, tolerant cu cele mai scandaloase limbaje şi receptiv la cele mai diverse „experimentalisme” literare. Fascinează întotdeauna la Nicolae Bârna uşurinţa cu care scrie, dezinvoltura cu care îşi asumă licenţele unui limbaj înţesat de oralitate caragialiană, surmontând orice false inhibiţii în faţa albului foii de hârtie, inventând ad hoc cuvinte, categorii, concepte. Această exuberanţă lexicală e stimulată de conştiinţa banalizării unor termeni critici suprasolicitaţi lingvistic. Deseori devine excesiv de suspicios faţă de termenii nou apăruţi din condeiul său, ca atare nu va uita să pună ghilimelele necesare (extrem de frecvente), să deschidă paranteze explicative sau să strecoare câte o interjecţie mirată, alteori mimând plictiseala faţă de propriul discurs şi a tendinţei irepresibile de a teoretiza. De cele mai multe ori refuză chemarea teoriei, propunând în schimb contactul cât mai direct cu textul. Surprindem o dilemă subiacentă a criticii sale: tentaţia tot mai accentuată de a se transforma într-un dezinvolt şi inteligent jurnal de lectură, consemnând cu minuţie însăşi construirea impresiei critice, tentaţie acompaniată îndeaproape de fantasma inhibantă a obiectivităţii urmărindu-i fiecare mişcare ludică, fiecare gest curtenitor faţă de carte. Acest stil personalizant de a face critică provine din nevoia stringentă de autenticitate, firească după o epocă de osificare a limbajului exegetic, de neglijare permanentă a cititorului obişnuit. Nicolae Bârna e întotdeauna atent cu virtualele reacţii ale acestuia, identificându-se pentru un moment cu el pentru a-i prezice mai bine reacţiile. Îi satisface orice capriciu, de exemplu nevoia de anecdotică literară, demascând în câteva linii de condei o întreagă gamă de aluzii la persoane reale (în Trandafirul tăcerii depline de George Cuşnarencu). Alteori se joacă hâtru cu răbdarea unui auditoriu care aşteaptă cu înfrigurare verdictul criticului privind cel de-al doilea Orbitor. Textele sale sunt o neobosită cruciadă împotriva idiosincrasiilor şi dogmatizărilor ce ar putea vicia receptarea genuină a literaturii, o luptă dusă cu un arsenal uşor, dar eficient, ce cuprinde parodia, (auto)ironia, ludicul şi exagerările voite, versatilitatea vocilor cronicăreşti, dar şi seriozitatea judecăţilor şi a documentării.
Nicolae Bârna nu face critică numai din datoria de a aranja o literatură (cea contemporană), ci şi din pura plăcere a lecturii: nici una din cărţile analizate nu e aleasă întâmplător. Scrie doar despre cărţile-eveniment, cele care au marcat un punct pe harta căutărilor literare personale. Cele două axiome după care se ghidează implicit sunt: „citind, participi” (p.215) şi „a citi înseamnă a compara” (George Steiner). Însumarea cărţilor alese pentru cronică ar putea reconstitui biografiile ideilor ce îl „bântuie” pe critic. Iată două întrebări ce coagulează demersul critic al volumului: putem găsi în literatura postdecembristă semnele unui postmodernism românesc autentic? ; a reuşit literatura română să se „sincronizeze” cu cea occidentală în răstimpul de după Revoluţie? Unul dintre imboldurile de a scrie cronici despre romanele din deceniul 10 şi nu numai este convingerea că literatura română a făcut deja acest pas , iar lovinesciana problemă a sincronizării nu se mai pune atât de stringent, trebuind relativizată. Răspunsul implicit la prima întrebare o dă structurarea fragmentelor critice din volum pe vârstele literaturii contemporane, marcate deopotrivă de tentative postmoderne: „anticipatorii” fenomenului, George Bălăiţă, Mircea Horia Simionescu, Marin Sorescu sau Nicolae Breban; optzecişti valorificându-l din plin: Mircea Cărtărescu, George Cuşnarencu, Petru Cimpoeşu, Alexandru Ecovoiu; prozatori afirmaţi cu precădere în ultimii 15 ani: Dan Perşa, Cătălin Ţârlea, Alexandru Vakulovski. De fapt, toate trei generaţiile sunt prezente cu cărţi scrise după ´90, de aici şi dorinţa criticului de a legitima valoarea acestei literaturi. O a treia idee catalizatoare pe care mizează criticul este descoperirea şi descrierea unui filon tot mai bogat din proza românească, acela al romanelor „apocaliptice”, cu funcţie soteriologică, romane- revelaţie, arborând un maximalism tematic. Manifestarea acestei specii aparte de roman e o dovadă clară că am intrat într-un alt orizont de receptare şi că ieşirea din aşa zisa „criză” a literaturii imediat contemporane s-a produs de ceva vreme. Nicolae Bârna e printre primii care a încercat o sistematizare a acestei categorii de roman, întocmind o bogată listă de titluri autohtone, sesizând totodată cu exactitate filiaţiile cu proza universală (Thomas Pynchon ca inaugurator al formulei). Eseul Romane apocaliptice în anii `90 este singura încercare programatică de sinteză „prozastică” din volum, de schiţare a unui concept, întreprinsă cu infinite precauţii şi dă adevărata măsură a criticului. Aici se manifestă pe deplin propensiunea de a lumina filiaţiile dintre cele mai diverse opere literare, prezentă prin mai toate analizele sale.
S-ar părea că aceste fragmente critice au la bază un scenariu critic ce rămâne constant în coordonatele sale şi poate fi rezumat astfel: cartea- eveniment îşi face apariţia maiestuoasă şi seducătoare, de unde şi entuziasmul nedisimulat al criticului; imboldului de a descrie reacţiile specifice primei lecturi i se contrapune spiritul enciclopedic al autorului, obligat să integreze cartea analizată într-o serie bogat ilustrată; de spectrul intertextualităţii nu scapă nici un volum, oricât de consacrat ar fi el de vocile criticilor; urmează apoi precizarea că acesta nu e nicidecum o imitaţie a modelelor enumerate şi demonstrarea acestui fapt pentru ca , în final să regăsim detaşarea de propriul parcurs, un contra-răspuns ironic la seriozitatea operaţiunii de evaluare.
La sfârşitul lecturii, cititorul poate trasa o hartă vastă a lecturilor lui Nicolae Bârna, fascinat de traseele înscrise de critic, de opririle în punctele importante, dar găsind îndeajuns spaţiu pentru a-şi configura propriile parcursuri şi inserţii.
(Steaua, 2005)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu