De la Apocalips la Utopie

În preajma mileniului III profeţiile s-au înmulţit, spaimele au crescut…După ce pragul a fost trecut, este firesc ca studiile retroactive despre fenomenul apocaliptic să se multiplice. „The end has already happened” — decretează Jean Baudrillard, catalogat drept profet postmodern, deşi sintagma conţine deja o contradicţie în termeni…Omenirea şi-a ratat în mod iremediabil sfârşitul, aceasta fiind şi cauza pentru obsesiva reluare şi reflectare asupra propriului trecut din ultimele două decenii ale secolului trecut. Pentru a verifica adevărul acestei idei baudrilliene e de ajuns să aruncăm o privire asupra mulţimi­lor de „istorii” scrise despre obsesiile culturale ale Occidentului: istoria sinuciderii, istoria diavolului, istoria infernurilor…Iată deci că a venit şi rândul unui istoric al reverberaţiilor Apocalipsei în Occident. În acest studiu nu ne propunem o astfel de întreprindere exhaustivă, ci construirea unei scene comparatistice pentru confruntarea dintre apocaliptic şi utopic. Va trebui să ne limităm la câteva aspecte precise, în primul rând o comparaţie ter­mi­­nologică, dar şi reflectarea ei în diverse studii consacrate celor două fenomene.

Strânsa legătură între Apocalipsă şi Utopie o putem ilustra prin două citate extrem de plastice. H.M. Enzenberger spune: „Noţiunea de apocalipsă a însoţit gândirea utopică încă de la primele sale apariţii, urmărind-o ca o umbră, ca un revers ce nu poate fi lăsat în urmă: fără catastrofă nu e nici un mileniu, fără apocalipsă nu e nici un Paradis. Ideea sfârşitului lumii e pur şi simplu o utopie negativă.” Şi în acest citat se întrevede situarea privilegiată a utopiei faţă de Apocalipsă, doar o umbră însoţitoare şi nu un principiu de esenţă diferită care a modificat în profunzime tradiţia utopică. Apocalipticul e doar calea spre instaurarea unei stări paradisiace sau o include pe aceasta în mod inseparabil? În mod cert e un fenomen care le cuprinde pe amândouă şi mai mult decât atât. E momentul să aruncăm în joc un alt citat de substanţă extras din cartea Istorie şi utopie a lui Cioran: „E oare mai uşor de confecţionat o utopie decât o apocalipsă? Şi una şi alta îşi au propriile principii şi poncife. Prima, ale cărei locuri comune răspund mai bine instinctelor noastre profunde, a dat naştere unei literaturi mai bogate decât cea de-a doua. Nu-i este dat oricui să-şi pună nădejdea într-o catastrofă cosmică şi nu oricine gustă limbajul şi modul în care ne e anunţată. Dar cine e deschis acestei idei şi o apreciază va citi în Scripturi, cu perverse delicii, figuri şi clişee ce vor face carieră la Patmos (...). Acest presentiment al extraordinarului, al unui eveniment capital, această aşteptare crucială se poate preface în iluzie şi atunci va fi speranţa într-un paradis pe pământ, ori în anxietate şi atunci va fi viziunea unui dezastru ideal, a unui cataclism ce inspiră o temă voluptoasă”. Prin contrast cu primul citat se poate observa preferinţa bolnăvicioasă şi binecunoscută a filosofului român pentru viziunile de la Patmos şi pentru trăirea voluptoasă şi tensionată a sfârşitului, în detrimentul cumpătării umaniste a proiecţiilor utopice, atinse de o insurmontabilă stereotipie, dar şi de discreditarea operată de materializările dezastruoase ale utopiilor secolului XX. Cartea lui Cioran apărea în 1960, deci într-o epocă a dramaticei conştienti­zări a crizei postbelice. Cioran sintetizează câteva idei fundamentale pentru comparaţia u­topie –apocalipsă. Într-adevăr, în istoria Occidentului utopia pare mult mai evidentă, cercetătorul ei confruntându-se cu un obiect mult mai clar delimitabil, cu ipostaze precise. Pe lângă abordarea lor istoriografică, utopicul şi apocalipticul sunt fapte de stil, cu o anumită retorică, regăsibilă într-un corpus mai mult sau mai puţin unitar de texte. A treia idee importantă: apocalipticul e apanajul iniţiaţilor, al privilegiaţilor, al ezotericului. Utopia nu problematizează iniţierea, deşi societatea utopică hiperorganizată nu poate lua cunoştinţă de sine decât în prezenţa unui agent extern care e condus prin toate compartimentele vieţii sale cotidiene (Gulliver, Rafael Hythlodaeus).

A patra premisă importantă: utopicul şi apocalipticul au ca fundament acelaşi principiu al speranţei, iar aceasta va fi imanentizată, reificată, eliberată treptat de transcendent. Mitul iluminist al paradisului terestru se va evapora treptat sub forţa anxietăţii perioadei moderniste (modernitatea culturală, nihilismul, existenţialismul). Temele apocaliptice vor exercita din nou o atracţie irezistibilă-a cincea premisă- sfârşitul utopiei clasice la începutul secolului XX şi totodată dispariţia celui mai important curent anti-apocaliptic. Rezultatul final: Sfârşituri fără noi începuturi, un milenarism devalorizat (cu un termen al lui Krishan Kumar), apocalipse fără utopii, fără speranţe mesianice, fără dinamism, deci fără purificare. Moartea marilor narative, sfârşitul istoriei, moartea artei, criza umanismului, sunt tot atâtea moduri implicit apocaliptice de a legitima postmodernul, deşi la nivel teoretic se va proclama sfârşitul ideii de apocalipsă (Baudrillard), iar în perimetrul literar esenţiala revalorizare a ludicului se doreşte a fi o depăşire cu succes a crizei imanente specifice modernismului. Cu toate astea retorica şi imaginarul apocaliptic e mai prezent ca oricând, asistând azi la apariţia unui veritabil milenarism media, cu manifestări din ce în ce mai intense pe măsură ce ne apropiem de anul 2000. Nu trebuie neglijat nici faptul că supoziţiile baudrilliene despre dispariţia sfârşitului apocaliptic se fac cu un limbaj maniheist care aminteşte de vechii profeţi şi vehemenţa lor. Principala mutaţie a apocalipticului contemporan este privarea lui de speranţa unei epoci compensatoare, care a însoţit istoricul milenarismului de la primele sale apariţii în vremea vizionarului Montanus (sec II d.Hr).
Se pune întrebarea: sunt apocalipticul şi utopia invariante aparţinând exclusiv imaginarului occidental, fiind cu alte cuvinte creaţia acestuia? Răspunsul poate fi îngreunat de diversele ipostaze ale celor două, uneori imposibil de integrat într-un singur profil ideatic. Ne interesează în special cazul apocalipticului. Cercetători precum Rene Girard, Jean Servier, Northrop Frye, Norman Cohn sau un filozof ca Nicolai Berdiaev acordă o importanţă covârşitoare contribuţiei iudeo-creştine la formarea Occidentului, conside­rând apocalipticul o invenţie creştină unică, nerepetată sub nici o formă în istoria umani­tăţii, privind cu nostalgie la timpurile primilor creştini şi cu regret la compromisurile la care a fost împins creştinismul la întâlnirea cu istoria: transformarea regretabilă a mesi­anis­mului universal într-unul naţional şi abandonarea creştinismului escatologic (Berdiaev). Cea de-a doua facţiune a cercetătorilor va insista pe o contextualizare a creşti­nis­mului, deci implicit şi a apocalipticului. J.J. Wunenburger, Mircea Eliade sau Krishan Kumar vor considera de o importanţă sporită aportul spaţiului extra-creştin la configura­rea apocalipticului. Wunenburger va include realităţi profund apocaliptice precum mile­na­rismul în categoria mai generală în opinia sa a imaginarului utopic. Milenarismul e numit utopie de altercaţie. Esenţială pentru el este opoziţia între mit şi utopie, cel dintâi fiind un mod de consolidare a structurilor tradiţionale ale unei societăţi arhaice, în timp ce utopia şi milenarismul sunt ambele moduri contestatare ale ordinii lumii prezentului.

Cu totul alta e perspectiva lui Jean Servier în a sa Istorie a utopiei. El va insista pe as­pectul istoric al problemei, definind utopia ca gen literar, sumă a diverselor fenomenali­zări, dar fără a postula o categorie de imaginar utopic, care să „debordeze graniţele trecătoare ale cărţii”( Wunenburger). Cartea lui Servier nu privilegiază categoria utopicului în de­trimentul milenarismului, neacceptând ca şi condiţie sine qua non a calificativului de utopic doar dorinţa de schimbare radicală. Un celebru cercetător al utopiei precum Karl Mannheim consideră că atributul esenţial al utopiei este tocmai dorinţa de rupere a legăturilor cu ordinea existentă. Astfel justifică folosirea termenului de utopie chiliastă pentru mişcarea milenaristă a lui Thomas Muentzer. Diferenţele dintre Servier şi Wunenburger ţin şi de modul cum concep aportul cultural al iudeo-creştinismului şi al elenismului la formarea Occidentului. A doua este esenţial o cultură anti-apocaliptică, atâta vreme cât nu identificăm apocalipticul cu eschatologia. Inovaţia creştină cuprinde câteva arhetipuri ireductibile în istoria umanităţii (Servier): scenarii precum Parousia, căutarea Pământului Făgăduinţei, aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu etc.

O comparaţie între arhetipurile iniţiate de cel două culturi ar fi benefică, însă spaţiul nu ne permite detalierea ei. Apocalipticul şi utopicul gravitează de fapt în jurul unui arhetip principal: Paradisul. Starea ideală va fi truvabilă în spaţiu în cazul utopiei şi în timp în cazul milenarismului (Mileniul). Totuşi problema nu e atât de simplă pentru că în ambele stări ideale timpul fizic al lumii terestre e abolit. Mileniul înseamnă pacea veşnică şi inalterabilă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Aici putem întrezări originea comună din care se hrănesc cele două: mitul Vârstei de Aur. Marea mutaţie a fost cum se ştie, deplasarea lui dintr-un trecut mitizat într-un viitor spre care se îndreaptă idealurile tangibile ale omenirii, obliterând nostalgia originilor. Aportul iudaismului este incontestabil: marşul poporului lui Israel spre Pământul Făgăduinţei este o imagine atât de puternică încât va da naştere-consideră Servier- concepţiei despre timp ca flux ireversibil , o perpetuă progresie spre ceva nedefinit. Fără acest sens al ireversibilului nici concepţia apocaliptică nu s-ar fi putut naşte, dar nici ceea ce se va constitui în contrariul ei, adică mitul utopic al Progresului. Principalul pilon de susţinere al noului apocaliptic apărut după sfârşitul proiectului iluminist, marcând astfel întreaga modernitate, este tot concepţia timpului ireversibil care a adus umanitatea într-o situaţie fără ieşire şi unică în istoria ei. Revenind la comparaţia noastră, un alt punct de convergenţă între milenarism şi utopie este spaţializarea în cadrul lumii acesteia a „tărâmului ideal”. Succesul imens al milenarismului popular este datorat printre altele şi postulării paradisului terestru, „ţara unde curge laptele şi mierea”, „paradis al flamânzilor” unde sunt permise excesele de toate felurile. Utopia va fructifica într-un mod mult mai auster vechiul mit al Insulelor Fericite. Această dublă secularizare produsă de sinteza milenarist-utopică stă la baza teoriilor progresiste ce vor exploda în secolul XVIII, dar vor modela şi mentalul unei noi clase sociale, burghezia şi a sa continuă căutare a fericirii prin posedarea tuturor bunurilor acestei lumi.

O distincţie între utopie şi un mod al apocalipticului (milenarismul) se poate întreprinde pe tărâm sociologic, aşa cum face Servier .Diferenţa dintre cele două transcrie opoziţia între burghezie şi clasele de jos, marginale. Utopia rămâne de la începuturile istoriei sale o teorie superioară laică, apanajul intelectualilor, pe când milenarismul nu poate răsări decât din ample mulţimi şi „gloate grosolane”.Această opoziţie între clasele sociale ar putea justifica binomul terminologic al lui Mannheim: utopie chiliastă (anarhism, insurgenţă) şi utopia liberal-umanitară (intelectualism, idealism, încredere în educaţie şi progres).
Toate aceste teorii care iniţiază o comparaţie între apocaliptic şi utopie se izbesc de fapt de un dezechilibru terminologic explicabil. Cariera cuvântului utopie a fost fulminantă după impunerea lui de către Thomas Morus. În 1516, în contextul preferinţei epocii pentru jocurile etimologice. Geniul umanistului a reuşit să creeze un cuvânt care să lumineze simultan două sensuri: „locul care nu există”(ou-topos) şi locul ideal, fericit (eu-topos). Acest fapt, precum şi succesul imens al scrierii lui Morus a făcut ca termenul de utopie să amalgameze o varietate de sensuri ce iniţial nu îi aparţineau. De la a desemna o carte, cuvântul a ajuns să definească un gen literar, iar apoi o forma mentis, după cum arată şi Sorin Antohi în cea mai convingătoare carte despre utopie de la noi (Utopica-studii asupra imaginarului social,1991). Am văzut cum datorită unei trăsături comune-incongruenţa faţă de real- conceptul de utopie tinde să amalgameze o realitate apocaliptică.Deşi poate la fel de bogat semantic, termenii de apocalipsă/apocaliptic nu au beneficiat de o carieră pe măsura utopiei. Un motiv de ordin istoric ar fi : curentul anti-apoca­liptic s-a manifestat la puţină vreme după ce această literatură a apucat să se dezvolte. Este vorba de atacul augustinian asupra revelaţiilor sfârşitului şi avântul luat de teologie în evul mediu. Al doilea motiv: principalul restaurator al apocalipticului, Gioacchino da Fiore a impus o tehnologie diferită(mileniu). Apocalipticul e un termen grecesc cu slabe şanse în lumea occidentală, pe când utopia e o creaţie umanistă cu reale şanse de a se impune în aceasta zonă(titlul în engleză pentru Apocalipsa lui Ioan e The Book of Revelation). Dacă ne oprim asupra etimologiei termenilor observăm că nu există prea multe puncte comune: apokalypsis înseamnă dezvăluire, revelaţie, iar utopie, loc ideal.

Nu putem să nu observăm că, pe când apocalipticul a dispărut ca mişcare religioasă din istoria oficială a bisericii, fiind interzis în 431 d.Hr. de către Conciliul din Efes, utopia îşi găsea autorul (Morus) şi termenul. In această perioadă apocalipticul a avut o existenţă subversivă, având timp să se insereze în cele mai adânci straturi ale subconştientului colectiv occidental, după cum remarcă şi S. Antohi. Deci nu vom putea alătura corpusuri de texte apocaliptice şi utopice din aceeaşi perioadă, deşi pentru comparaţie seco­lul XVI poate fi o perioadă funcţională, deoarece utopia apare într-o vreme când creştinis­mul era un spirit al timpului, păturile populare păstrând un milenarism foarte asemănător cu cel al primilor creştini. Admiraţia lui Cioran era deci cât se poate de întemeiată: apocalipticul, deşi vitregit de circumstanţele istorice, s-a dovedit pe cât de rezistent în imaginarul occidental, pe atât de surprinzător în apariţiile sale, în timp ce utopia clasică şi-a trăit de multă vreme obştescul sfârşit.

( Familia, 2004)