Prin labirintul istoriilor alternative (despre romanul Solomonarul de Florin Chirculescu, Editura Nemira, 2022)

 

 

Dacă Eminescu ar fi rămas perfect lucid și după 28 iunie 1883? Dacă Eminescu n-ar fi murit în data de 15 iunie 1889? Dacă ar fi lăsat un caiet misterios cu multe date despre viitorul țării și al lumii? Dacă intrigile schițate acolo se prelungesc până azi? Dacă vom beneficia pe viitor de sănătate doar în măsura în care vom fi de acord să ne donăm mințile și amintirile unei entități digitale globale? Iată doar câteva din întrebările de la care pornește Solomonarul (Nemira, 2022), cel mai recent roman de Florin Chirculescu, autor de marcă al ficțiunii speculative de la noi.    

                

             Roman al istoriilor alternative și al insolitărilor enciclopedice ale istoriei, traversând multiple paliere stilistice, Solomonarul este un roman special, care nu doar că face o figură aparte printre aparițiile din ultimii ani, dar, îndrăznesc să spun, va rămâne printre romanele de referință ale ultimilor trei decenii. Primul semn al diferenței față de așteptările cititorului de azi: romanul refuză din start ancorarea monocordă într-un fir narativ unic, în orizontul unui protagonist care să monopolizeze întregul discurs și revine la câteva trăsături caracteristice romanului pre-modernist: polifonia, alternarea continuă de planuri narative, densitate epică, aspirația spre cuprinderea întregului tablou social. Fiind un autor axat mai degrabă pe dinamica narativă, Chirculescu reușește în primul rând o polifonie a firelor complicate ale istorisirii, și implicit o polifonie a vocilor, a perspectivelor, chiar și a epocilor pe care are abilitatea de a le reconstitui cu dexteritate și degajare. Regăsim parcă parfumurile originale din epoci îndepărtate, prezentificându-le cu grija de a evita schematizările, redând uneori ironic chiar tendințele actuale spre trivializarea trecutului.

Una din mizele romanului este chiar capacitatea de a privi dincolo de imaginea mitologizată a poetului național, construită de un anumit segment al criticii literare (cel oficial, agreat de școli, facultăți etc), o imagine care blochează alte chestionări și dileme legate de opera sau viața poetului, uneori și lectura directă a operei, cunoscută exclusiv prin medieri (ale criticilor, profesorilor etc), fapt afirmat chiar de roman printr-unul dintre personajele cheie ale sale (Louise Baghiu), un fel de conștiință dubitativă centrală palierului contemporan, romanul pendulând mereu între epoci (1870, 1883, post-1889, anii 2010 și după). Nu există un narator central care să unifice discursul, iar opiniile sunt exprimate exclusiv prin personaje, uneori la persoana I, alteori prin discurs indirect liber, adesea prin intermediul unor pseudo-rapoarte secrete, care sunt menite să configureze istoria alternativă cea mai incitantă, și anume cea legată de posibila supraviețuire a poetului după anul 1889, excluzând totodată și versiunea „nebuniei” ultimilor șase ani.

Plonjăm în plină ucronie având ca punct generator o microistorie (viața lui Eminescu) care posedă un amplu palier de posibilități pentru a se deschide către o istorie alternativă amplă, dar pe care autorul nu are spațiul să o dezvolte pe cât m-aș fi așteptat eu inițial, aceasta fiind și principala scădere a romanului (Solomonarul ar putea fi continuat cu un al doilea volum care să fructifice ipotezele potențiale schițate aici). Faptul se resimte mai ales în a doua parte a cărții, când discursul tinde să se cantoneze parcă prea mult în decada recentă (anii 2010, mai ales 2015-2016) – lumea luptelor politice între globaliști și suveraniști, lumea corupției și a personajelor din umbră care dictează deciziile vieții politice. Chirculescu își dovedește și aici măiestria, fiind un fin enciclopedist al faunei politice dâmbovițene și autohtone, redând culoarea locală până la ultimii pixeli, nenumărate personaje perindându-se într-un paletar complet al trecutului recent.

                  Regretul că palierul ucroniei nu a fost amplificat și mai mult provine tocmai din faptul că deliciul lecturii acestui roman arborescent îl constituie tocmai scenele ipostaziind evenimente cunoscute din trecut care ar fi putut decurge altfel. Cel mai bun exemplu poate fi celebra zi de 28 iunie 1883, când Eminescu a fost internat la ospiciu, confiscându-i-se manuscrisele și implicit drepturile civile (pe lângă finalul abrupt al activității publicistice), o zi despre care eminescologia a dezbătut mult și bine, fiind încă departe de consens, zi predispusă pentru observarea firelor alternative ce ar putea fi generate de aici.

Florin Chirculescu evită orice speculare comercială a temei, fiind înclinat mai degrabă spre privirea satirică asupra unor tipologii contemporane pe care le surprinde cu un umor fin și ironie. Autorul evită și cantonarea în perspectiva unor personaje inițiate în această hermeneutică paranoică, distanțându-se adesea de Max Murgescu, văzut mai ales prin intermediul altora, Louise fiind adesea personajul predilect pentru exprimarea opiniilor despre turbulențele contemporane, aflate și ele la un punct de cotitură. Romanul se deschide spre un al treilea palier, un viitor oarecum distopic, după ce lupta a fost câștigată de globaliști. Nu aflăm prea multe despre acest viitor (semn că autorul înclină mai mult spre speculativ decât spre științifico-fantastic), detaliul cheie fiind că oamenii își pot dona mințile Enclavei în schimbul regenerării corporale, o utopie/distopie ca ultim deziderat al luptelor progresiștilor. Louise, aflată la vârsta senectuții, acceptă să facă parte din această conștiință colectivă și să-și doneze amintirile Enclavei, fără a se problematiza prea mult, aflată sub presiunea decăderii corporale (o perspectivă sumbră pentru viitorul nostru).

În peisajul literar actual, Solomonarul rămâne un roman singular, dificil de încadrat: science fiction sau ficțiune speculativă prin proiecția spre un viitor cvasi-distopic și prin predispoziția spre ucronie, metaficțiune istoriografică prin capacitatea de a reinterpreta date istorice cunoscute și de a broda ficțiuni paradoxale pe urma lor, roman istoric prin ancorarea parțială în orizontul secolului XIX și nu numai, satiră a trecutului recent, valabilă și azi, adăugând peste toate acestea o demitizare a figurii poetului național, dar și o invitație la cunoașterea adevărată și nemijlocită a scrierilor sale, precum și punerea în scenă a confruntării mereu actuale între globaliști și suveraniști, autorul având conștiința că, vorba poetului, ”adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”.

  

(Restul cronicii se poate citi în revista Ficțiunea)