Cum am reacţiona în faţa dezastrului total, anunţat şi imposibil de evitat?
Mai precis, cum ar traversa vestea catastrofică marele imperiu mediatic care ne
înconjoară? Am putea avea încredere
neclintită în marea forţă tehnologică a prezentului să ne salveze
planeta? Ar fi vorba de vestea apocaliptică în sine sau de nenumăratele ei
reprezentări, variante, generând nesfârşite dezbateri şi clivaje? Don’t Look
Up, mult anunţatul film al lui Adam McKay (regie, scenariu şi producţie),
lansat în decembrie 2021, nominalizat la Oscar (Best Picture) e foarte clar în
această privinţă: în faţa dezastrului total în mod sigur vom continua să ne
certăm mai abitir ca înainte, până la capăt sau aproape până la momentul ultim
al vieţilor noastre, în loc să găsim strategii de salvare a lumii.
Începând din 2010, distopiile au invadat ecranul,
lăsând în plan secund filmele apocaliptice, cu sau fără dezastre naturale.
Acum, când distopia a invadat aspectele vieţii cotidiene, filmul se redeschide
spre catastrofism, sfârşitul total al lumii, aşa cum se observă în Don’t
Look Up, film predispus la intense comentarii şi critici. Anul 2011,
parţial 2012 au fost apogeul cel mai recent al filmelor apocaliptice, o lungă
listă din care aş menţiona Melancholia lui Lars von Trier, încercare
împlinită de a combina estetica de autor (parţial cea derivată din manifestul
Dogme’95) cu o temă apariţinând sferei filmului comercial de Hollywood
(ciocnirea Terrei cu o altă planetă, sfârşitul total al lumii), filtrată
printr-o neaşteptată simbolistică provenită din Romantismul înalt, prin
imersiunea în perspectiva Justinei etc.
Din punctul
meu de vedere, filmul lui McKay închide un ciclu, cu o încercare similară ca
intenţie cu al lui Trier: de a confrunta clişeele genului cu o tratare
personală, mutând radical accentul de pe obligatoria trecere prin spectacolul
distrugerii lumii actuale, din care nu pot lipsi imaginile cu edificii celebre
doborâte de forţa dezastrului (erau nelipsite cadrele lungi cu turnul Eiffel
prăbuşit, segmentat, ruginit sau cu Statuia Libertăţii căzută de pe soclu). Celebrul
eseu despre „imaginaţia dezastrului” este valabil şi azi: fascinaţia pentru
spectacolul distrugerilor a rămas aceeaşi şi nici filmul lui McKay nu rămâne
total imun la aceasta. Desigur, diferenţele faţă de Melancholia sunt mai
numeroase şi de substanţă: la Trier, centrul era poziţionat către
interioritatea personajelor, care genera viziunea asupra lumii, pe când la
McKay esenţială rămâne dinamica socială exterioară. Miza este de a surprinde
modul cum giganticul mecanism virtual (ştiri, social media, showbiz) poate
transforma pe oricine are de-a face cu el şi, cum nimeni nu poate trăi azi în
afara mijloacelor media de orice fel, cu toţii suntem iremediabil afectaţi de
acest virus. Nu doar cazul profesorului Randall Mindy este relevant aici (după
succes, ajunge partizanul înfocat al minciunii oficiale), ci faptul că toată
lumea acţionează doar în funcţie de imaginea mediatică proprie, inclusiv
membrii instituţiei prezidenţiale.
Desigur, Adam McKay îşi propune exact contrariul
unui film catastrofist de duzină: să insoliteze radical tema catastrofei finale
cu evitarea locurilor comune aferente, să bulverseze aşteptările
spectatorului-consumator de dezastre mediatice (ne putem întreba dacă a şi
reuşit). Contrar aparenţelor (mai ales datorate subiectului), Don’t look up
poate fi considerat un film de autor, de vreme ce McKay este regizor, scenarist
şi producător, având controlul cvasi-total asupra producţiei, regizorul fiind
specializat în satirizarea fenomenelor mediatice prin filtrul comediei, mai
mult sau mai puţin uşoare (Anchorman 1 şi 2, Talladega Nighs). Şi acum,
ca şi în cazul filmului precedent (Vice, 2018), mizează pe comedia
neagră, trimiţându-ne cu gândul la Dr. Strangelove, tot o satiră la
adresa încrederii totale în tehnică a umanităţii, când tocmai aceasta ne va
asigura pieirea totală. Poate că Don’t Look Up e mult mai aproape ca
intenţie de celebrul film al lui Kubrick (azi redevenit actual): îşi propune să
cuprindă tipologiile variate şi emblematice ale imperiului mediatic de azi, dar
şi ale principalelor instituţii americane de putere, începând cu Biroul Oval,
armată, NASA, televiziuni, ziare, fără a cruţa nicio tabără, nici cea a
„Patrioţilor”, nici cea a „globaliştilor”.
Aşa cum se întâmplă mereu la Hollywood, există şi
o dublură a filmului, una care se ia în serios, mizând pe dramă, dar generând
momente de comedie involuntară: Greenland (2020), un film de duzină
despre aceeaşi ciocnire inevitabilă a planetei noastre cu o cometă, cu aceeaşi
panică generalizată a goanei spre adăposturile secrete, în care au loc doar
„Aleşii”, selectaţi de sistem după nişte criterii neexplicitate prea mult de
film. După o goană absurdă, haotică şi adesea neverosimilă, protagonistul
reuşea să se salveze, împreună cu familia, parcă doar pentru ca filmul să ne
poată oferi câteva imagini cu lumea de
după cataclism. În filmul lui McKay nu se mai salvează nimeni, nici dr. Mindy,
interpretat în cheie uşor comică de Leonardo di Caprio, al cărui joc se pliază
bine pe tenta satiric-sarcastică a filmului, anunţată deja din trailer, nici
doctoranda Kate Dibiasky, cea care a descoperit cometa şi a devenit un fel de
ţap ispăşitor, linşată mediatic pentru a fi dorit neapărat să dea vestea
proastă pentru întreaga omenire.
Contrar nivelului înalt de progres tehnologic la
care avem acces, nu am putea evita un final catastrofic dintr-un motiv aparent
ridicol: informaţia despre viitorul impact al cometei nu şi-ar putea face loc
printre amalgamul de ştiri irelevante, prin nimicurile mediatice, printre
titlurile de scandal care nu conţin nimic (nu e întâmplătoare ambiguitatea
titlului în engleză: al doilea sens se referă la căutarea unei informaţii, la
sursele de încredere). Rutina imensului mecanism al consumului de irelevanţe
atractive este atât de bine osificată încât nici cea mai interesantă ştire la
nivel mondial nu o poate fisura decât prea târziu. Fiecare rămâne fixat cu
privirea spre propria oglindă, oarbă şi surdă la orice aparţine alterităţii sau
diferenţei. Politicienii se gândesc tot la sondaje, la strategii de culise, organizând
mitinguri, prezentatorii şi consumatorii de Tv sunt fixaţi la cea mai recentă
bârfă, de obicei amoroasă.
Oamenii de ştiinţă sunt respectaţi doar de formă:
dacă se abat cu o literă de la expectanţele comune, formate de discursul
mediatic oficial, sunt văzuţi ca fiind cel puţin nebuni, în cazul în care ar
putea să se facă auziţi. Relevantă este repetarea scenei cu emisiunea de mare
audienţă „The Daily Rip”, unde Randall Mindy şi Kate Dibiasky vor să informeze
lumea cu cea mai de preţ ştire, dar totodată cea mai puţin plăcută: întâi Kate
va fi cea care se va lovi de indiferenţa tuturor, făcând o criză în faţa
neputinţei de a comunica un adevăr simplu, cu toate mijloacele de comunicare la
îndemână. Spre finalul filmului, îi vine rândul lui Randall Mindy să testeze scutul
mediatic care se va dovedi şi de această dată la fel de impenetrabil (între
timp ni se oferă şi cadre cu textele de prompter ale celor doi prezentatori, de
o dezinvoltură total programată). Şi „carismaticul savant” va trece prin
aceleaşi atacuri de panică la ideea că nu mai putem comunica prin mass media
adevăruri simple. Concluzia sarcastică a filmului: în caz că am avea de-a face
cu Sfârşitul Real, putem fi sigur că nu vom afla decât cu propriile noastre
simţuri.
De fapt Don’t Look Up
este mai puţin un film apocaliptic, cât o satiră întregului eşafodaj mediatic,
ca un bilanţ negru al activităţii presei, televiziunilor şi reţelelor sociale
în aceşti doi ani de pandemie, când am asistat la un tip perfid de cenzură, dar
şi la diferite tactici de diversiune, de distragere a atenţiei de la subiectele
şi informaţiile cu adevărat importante. Secvenţele de început accentuează
destul de clar asupra birocraţiei, de unde şi ritmul lent din prima parte a
filmului. Marea veste a Sfârşitului, până să suscite panica, atât de des
portretizată în orice naraţiune apocaliptică, are de trecut nenumărate filtre
instituţionale, inclusiv cea prezidenţială (un stop-cadru în stil Tarantino, la
începutul filmului cu numele unei instituţii). Până să ajungem la explozii, ni
se focalizează atenţia asupra a ceva interesant pentru estetica minimalistă, şi
anume sondarea reacţiilor fiecăruia la auzul despre „extinction-level event”
(desigur, în a doua parte a filmului, minimalismul ironic de la început trece
în plan secund, din pura necesitate a scenariului: e şi păcat că filmul n-a
fost nominalizat şi la această categorie, mai ales că nu e vorba de un scenariu
adaptat, ci de unul original). Chiar dacă face asta prin filtrul relativizant
al comediei, filmul arată foarte clar că a devenit o realitate cenzurarea
opiniilor sau a informaţiilor care nu convin discursului dominant (scena
recurentă a arestării lor de către FBI pentru a fi divulgat informaţii secrete,
dar mai ales faptul că Dibiasky e graţiată doar dacă semnează că nu va mai
apărea public în mass media). Relevantă este aici şi rapiditatea cu care dr.
Mindy e pervertit de către sistem, dar mai ales spotul publicitar cu finanţare
guvernamentală, menit să combată ştirile false despre cometă, cu toate că
Randall este martorul direct al informaţiilor despre viitorul dezastru. Oricine
poate adresa întrebări la acel număr de telefon, dar răspund doar savanţii
cumpăraţi de sistem, mai precis de Peter Isherwell, totul fiind găzduit de
platforma acestuia.. Sună destul de familiar.. O deturnare specific
hollywoodiană de la cenzură este tocmai plasarea poveştii în trecut, mai precis
în 2015, dar asta nu ştirbeşte prea mult miezul mesajului, racordul cu situaţia
din timpul pandemiei.
Filmul documentează efectul sfârşitului anunţat în
detaliu, fără a se mai ocupa de mişcările haotice ale mulţimilor, ci mergând pe
întreg lanţul telefonului fără fir, de la Kate, cea care descoperă cometa, apoi
la dr Mindy, căruia calculele îi confirmă scenariul, apoi la un alt savant NASA
(dr. Oglethorpe, lipsit totuşi de autoritate), apoi spre biroul oval de la Casa
Albă. Aşa se explică de ce regizorul pare să vrea să se despartă de „estetica
pop impersonală” în stil Hollywood (cum o numea Andrei Gorzo), insistând să
folosească nenumărate grosplanuri, neobişnuite pentru un film de Hollywood sau
pentru un film apocaliptic. Faptul este evident în mai multe scene, dar în mod
deosebit la întâlnirea celor trei savanţi cu Preşedinta SUA (excelent rol al
lui Meryl Streep): camera focalizează prin grosplanuri diverse detalii ale
limbajului nonverbal, care să accentueze tensiunea maximă a „vestitorilor Apocalipsei”,
prin contrast cu nonşalanţa superficială a femeii Preşedinte, preocupată să-şi
aranjeze şuviţele buclate sau să-şi găsească ţigările, ceea ce sporeşte
anxietatea savanţilor, convinşi că nu se va face nimic. Este şi o ironie
implicită la adresa speranţelor deşarte puse în Preşedintele Americii a cărui
menire este mereu aceea de a salva planeta. Apostrofată pentru indiferenţa cu
care îi tratează, replica doamne Orlean devine relevantă pentru portretul
spectatorului cinic (inlcusiv al factorului politic), sastisit de dezastrele în
serie mereu anunţate şi niciodată actualizate pe deplin. Perspectiva voit satirică
se va adânci atunci când vor fi lansate rachetele care să spargă cometa, nu
înainte de un discurs sforăitor, cu surle şi trâmbiţe, cu prezentarea
Salvatorului (un general pensionar, violent şi nevrozat). Spre deosebire de Deep
Impact sau Armagheddon (şi lista este nesfârşită), rachetele se
întorc fâsâind spre pământ, sub privirile contrariate ale spectatorilor.
Nu
lipseşte nici potretul satiric al multi-miliardarului potentat de azi, care a
achiziţionat în avans fotoliul prezidenţial, cu oricine s-ar afla în el, sinteză
de Steve Jobs şi Bill Gates. Mie personal mi se pare că aluziile se îndreaptă
spre cel din urmă: Peter Isherwell este al treilea cel mai bogat om din lume,
dar chinuit de grija de a-şi construi o imagine de filantrop şi de salvator al
planetei, în spatele măştii ghicindu-se mereu aceeaşi meschină patimă a
banului, acelaşi cinism inuman cu care calculează doar potenţialele beneficii
ce se pot extrage din orice dezastru, oricât de mare, chiar dacă e vorba de
sfârşitul total al lumii. Intenţia lui adevărată n-a fost niciodată salvarea
planetei, de unde eşuarea rachetelor şi dronelor programate să fărâmiţeze
cometa, înainte ca aceasta să ajungă pe Terra.
Cum am putea scăpa de influenţa şi puterea totală
a unor astfel de indivizi? Filmul răspunde tot printr-o şarjă de umor negru, cu
o secvenţă ascunsă parcă după penultimul generic (aviz spectatorilor
neatenţi..): murim noi toţi, cetăţeni obişnuiţi ai acestei planete, iar
multimiliardarii scapă, criogenizaţi până la stabilizarea condiţiilor de pe
Terra, într-un aparent paradis postapocaliptic, când biodiversitatea (invocată
de acelaşi Isherwell) va fi în sfârşit restaurată definitiv, mai ales dacă
acele păsări gigantice vor continua să-i devoreze (predicţia lui Isherwell,
care pretinde că ştie deja prin algoritmii săi cum va muri fiecare om al
globului, se dovedeşte corectă doar în privinţa doamnei Preşedinte). Peter
Isherwell mi-a adus aminte de multimiliardarii din romanele lui Kurt Vonnegut,
în special Leagănul pisicii, care se soldează tot cu un dezastru final
al Terrei, pricinuit de un astfel de individ cu puteri cvasi-demiurgice
(finalul aminteşte de un alt mare roman semnat de Vonnegut, Galápagos).
Antologică rămâne reacţia lui de om jignit, când este numit businessman de
către dr. Mindy: „afaceri?! E vorba de evoluţia speciei omeneşti..”. Filmul nu
pactizează deloc cu unda de transumanism care străbate aceste cuvinte, ceea ce,
din punctul meu de vedere, este o calitate incontestabilă (în răspăr cu
mulţimea filmelor care legitimează transumanismul).
Don’t Look Up este
un film despre aşteptarea tensionată a sfârşitului (cum era şi Melancholia,
Take Shelter sau 4:44 The Last Day on Earth, toate din 2011),
insistând pe scenele aşteptării, aşa cum sunt momentele în holul Casei Albe sau
chiar înaintea emisiunii „The Daily Rip”, când devine şi mai evident orizontul
de aşteptare şi înţelegere al lumii: savanţii sunt puşi lângă un star pop a
cărei reîmpăcare regizată cu fostul iubit va fi punctul de atracţie al
emisiunii. Un fel de replică la Dr. Strangelove, dar fără performanţa
replicilor sclipitoare de acolo (nu lipsesc nici aici câteva), fără şarjele şi
limbajul cu dublu înţeles, dar tot cu un final catastrofic fără speranţă, alta
decât satisfacţia de a fi urmărit o satiră la adresa „smintelii” contemporane,
tehnofilică şi mediatică deopotrivă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu