Mă tot întreb de ce mi se pare dificil să fac un bilanţ al acestui an imposibil (de unde şi întârzierea cu care am trimis acest text). Îmi răspund că probabil din cauză că nu s-a încheiat încă acest Eveniment care ne-a întors obişnuinţele peste cap în toate aspectele, dar zdruncinând mai ales obişnuinţa de a ne considera vieţile şi sistemul (social, politic) şi istoria (personală şi globală) ca fiind definitiv înscrise pe traiectoria siguranţei, stabilităţii şi acumulării (capital, tehnică etc). Doar la final vom putea şti despre ce a fost vorba cu adevărat.
Cu toate că am tot scris în trecut şi despre distopii şi despre apocalipse, acum m-am trezit într-un blocaj al indeciziei, care nu s-a terminat nici acum, la final de an: e un eveniment distopic sau unul apocaliptic (poate ar trebui să facem bilanţul la începutul noului an chinezesc, care începe abia din 12 februarie...)? Dacă e o epidemie obişnuită, de unde răspunsul imediat, oferit de fiecare guvern şi caracterizat de aceeaşi isterie iraţională (ulterior foarte lucrativă)? Avem de-a face cu o nouă fază a implementării unui coşmar distopic (pentru mine) şi utopic pentru alţii, acela al digitalizării totale şi forţate a lumii, un ultim pas spre supravegherea totală (cu ocazia unei pandemii, cu care nu are de fapt nicio legătură, acesta fiind şi efectul cel mai suprinzător pentru mine al coronavirusului: brusca dependenţă totală, inventată parcă peste noapte, de computere, aplicaţii, telefoane, procesoare competitive, viteză mare de internet etc)? E vorba de o simplă epidemie sau e ceva mult mai grav, din care nu ne mai revenim (cu toate că sperăm fiecare la reîntoarcerea în vremuri ante-pandemice)? Oare e un experiment tehnico-ştiinţific sau e purul hazard al istoriei (finalul unei perioade şi începutul alteia)? E prăbuşirea unui tip de civilizaţie bazată pe mişcare continuă, pe dislocare, călătorie, schimb, comerţ, interacţiune şi începutul unei noi paradigme, în care reintrăm în izolare pe termen lung? Cum se împacă realismul unei boli cât se poate de concrete cu instaurarea virtualităţii digitale, care absoarbe progresiv tot mai mult din vieţile noastre?
2020 a fost de fapt un an ireal şi contradictoriu în toate privinţele, începând cu asasinarea acelui general iranian cu ajutorul unei drone, cu panica din primele două luni de pandemie şi terminând cu asaltul de la Capitoliu, eveniment petrecut în timpul scrierii acestui text. Sunt scene-clişeu desprinse dintr-un film apocaliptic de categorie B, care îl fac din nou profetic pe Jean Baudrillard, care sublinia mereu că realitatea ţine să copieze ficţiunea (nu e întâmplătoare nici folosirea în exces a cuvântului „scenariu” în toate discursurile oficiale, dar şi mediatice): golirea rafturilor din supermarketuri, stocurile de hârtie igienică şi conserve, străzile pustii ale oraşelor, poliţia şi armata postate pe la intersecţii, crainicii televiziunilor transmiţând din spatele măştilor, izolările, succesiunea de decrete ”militare”, triumful total al birocraţiei (în fiecare zi trebuia verificat dacă posezi declaraţia corectă pentru ieşirea din casă) şi, la final, abuzurile forţelor de ordine în diverse colţuri ale lumii, abuzuri declanşate şi de situaţia tensionată a lumii.
Cu tot acest efort din partea oficialilor din toate ţările lumii de a face anul total irespirabil, nu pot uita momentele de scurtă relaxare când mă plimbam cu bicicleta pe străzile pustii în căutarea hranei zilnice, într-un aer tot mai proaspăt şi fără maşini, trăind pe pielea mea capitolul despre perspectiva ultimilor supravieţuitori ai ficţiunilor post-apocaliptice (desigur, virusul a rămas până târziu o entitate invizibilă, doar cu efecte la nivel imaginar). Să nu uităm că această reverie stranie, dar atât de tipică şi pentru personajul şi pentru spectatorul acestor „scenarii”, a fost făcută posibilă de nişte decrete care sunau al naibii de distopic (îngrădirea temporară a libertăţilor noastre de bază), tocmai pe când nu aveam prea multe cazuri (la momentul decretării stării de urgenţă erau doar 14 bolnavi de covid). Pe când virusul, oricum o entitate despre care oricine poate presupune orice, şi-a făcut simţită prezenţa, nimeni n-a mai vrut să audă de boală, mai ales că prim-planul a fost ocupat de alegeri (primărie, alegerile americane, apoi cele parlamentare la noi), iar planul general a fost umplut de noi, restul, sufocaţi în spatele măştilor purtate peste tot, dar liniştiţi că vom fi protejaţi.
În cazul meu, decretarea stării de urgenţă m-a prins citind Pianistul de Wladyslaw Spilman şi recitind Jurnalul Annei Frank, două naraţiuni autobiografice despre claustrare, ambele pe fondul unei stări de urgenţă maxime (Al Doilea Război Mondial), scrise sub presiunea numărătorii inverse, prima ca poveste adevărată a unei supravieţuiri miraculoase, a doua cu un sfârşit tragic. Se potriveau bine mai ales cu momentul acumulării de provizii: era cel puţin ciudat acest paralelism al listelor de cumpărături, obiecte sau provizii pe care Anne Frank, mai rar Spilman, le notau, un fel de exerciţiu reconfortant al momentului.
De fapt 2020 n-a fost original deloc: prima parte a fost copiată parcă din filmul Contagion (2011), care la data premierei mi s-a părut total plat, de un realism neinteresant, la rândul său inspirat de povestea unui alt virus gripal, H1N1, mult mai puţin celebru decât actualul şi veşnic „noul” coronavirus, iată, posesor al unor numeroase apelative, aproape oricare mult mai celebru decât virusul din 2009-2010. Oricum, nimeni n-a mai fost dispus să-şi amintească de acel virus (presa a făcut mereu analogia cu gripa spaniolă din 1918, rareori comparaţia cu H1N1), tocmai pentru că, deşi a făcut şi el un număr însemnat de victime, atunci nu s-au închis universităţile, şcolile (nici în SUA, unde virusul făcea cele mai multe victime) şi nici n-a făcut din spălatul pe mâini un remediu, din purtarea măştii o conduită de comportament responsabil (plus obligativitatea ei în spaţii publice), fără a mai menţiona celelalte efecte (obsesia cu digitalizarea, falia între cei care cred în virus şi cei care nu cred etc). Totuşi, azi filmul pare mult mai valoros tocmai în ceea ce atunci părea defectuos: acea „monotonie exasperantă” cu care urmăreşte răspândirea virusului este cât se poate de adecvată cu numărătorile zilnice ale cazurilor din orice ziar al anului 2020.
A doua parte a anului a semănat parţial cu filmul 4:44, Last Day on Earth din 2011 (regia Abel Ferrara): eram deja cu toţii izolaţi la domiciliu, în spatele propriului ecran de laptop/tabletă/telefon, trădaţi mereu de vreun incident din fundal, ignoraţi de camerele oprite ale studenţilor. Filmul lui Ferrara fusese destul de vizionar în privinţa acestui sfârşit ineluctabil şi deprimant, privit de fiecare exclusiv prin perimetrul propriului ecran de laptop/telefon/tabletă, hiper-claustrant şi de-dramatizat, lipsit de sens şi generator de sinucideri, de fapt în lipsa unor revelaţii, în lipsa oricăror reflecţii şi cu speranţa salvării miraculoase dată de vaccinare (alt motiv de diviziune socială, pe lângă restricţii şi problema (meta)fizică a purtării sau nepurtării măştii).
Cu toate acestea, povestea lui Covid 19 n-a semănat cu niciun scenariu bio-apocaliptic citit de mine pe vremea când scriam la doctorat dintr-un simplu motiv: ficţiunea romanescă sau cinematografică au omis fiecare un aspect evident, şi anume percepţia asupra timpului, mai precis lentoarea, încetineala evenimentelor, dar mai ales a răspunsurilor pe care le primim şi care ne fac mereu să ajungem la concluzii greşite, într-un proces firesc de căutare a sensului (aici se integrează şi proliferarea teoriilor conspiraţioniste, care au ca sursă aceeaşi nevoie de a face sens din informaţiile fragmentare pe care le primim neîncetat). Cu alte cuvinte, până la certitudinea că lumea se sfârşeşte e cale lungă, în care multe comedii se pot întâmpla.
Cam pe când mă săturasem de pandemie, de astfel de întrebări maximaliste, la care oricum răspunzi, tot pare deplasat, greşit, conspiraţionist sau iresponsabil, adesea cinic, rapid amendabil de către actualul cetăţean hiperinformat sau contrazis inevitabil de noile informaţii şi ştiri, cam pe când aerul de vară spulbera coşmarul distopic în care ne aruncaseră primele două luni de măsuri anti-pandemice, am aflat de revista Optmotive, bucuros că mai există reviste care publică şi proză, aşa că mi-am revăzut sertarul (de fapt fişierele) cu povestiri neterminate, găsind una scrisă în urmă cu trei ani, care nu avea nicio legătură cu spaimele momentului, dar inspirată din nesiguranţele altei epoci (anii 40). Era contactul cu o revistă unde te simţeai ca acasă de la primele lecturi, care are darul de a ne aduce aminte că literatura e un loc care rezistă politizărilor, că nu e musai un câmp de excluderi, de atacuri sub centură, de grupuri rivale, de etalare a unor orgolii, ci e un exerciţiu de libertate, de gratuitate, de contact direct şi firesc cu pulsul literaturii. Să mai menţionez şi faptul că umple un gol în privinţa deschiderii spre proza fantastică, spre proza retro, oferind exact ce ne trebuia în 2020 (şi întotdeauna): eliberarea de sufocările prezentului.
Cum ar suna pe scurt un bilanţ al anului? 2020, anul în care cumpărarea unei pâini s-a făcut cu declaraţie pe proprie răspundere, anul care a reinventat statul la coadă, dar şi dragostea pentru conserve, anul care a mutat universităţile pe videochat, al infodemiei şi incertitudinii totale, asezonată cu seriale Netflix, pe fundalul marelui serial al evenimentelor zilnice.
Sau, pentru mine, anul în care am publicat prima proză scurtă într-o revistă, cu ajutorul generoasei reviste Optmotive, revistă apărută la timp, pentru a tempera bilanţurile sumbre privind viitorul literaturii, al revistelor literare, şi, desigur, criza cititului în România...
*Text aparut in revista Optmotive, nr 47, in 18 ianuarie 2021
Link: https://optmotive.ro/2021/47/art4/index.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu