Noua întâlnire Metacritic este organizată de Claudiu Turcuş (cu invitaţi de la Filosofie, vezi textul lui Vlad Muresan mai jos) şi are loc miercuri, 26 mai, ora 18, în sala 302 (dacă nu vor fi examene acolo).
Orice dezbatere despre natura/rosturile criticii literare trebuie să ţină seama de trei raporturi tensionate. În primul rând, critica literară trebuie să se legitimeze chiar faţă de obiectul ei: literatura. Adică faţă de un discurs al precedenţei. Căci, nu întâmplător, atunci când un artist e nemulţumit de receptarea critică, acesta îi speculează tocmai ulterioritatea: criticul riscă să fie acuzat că repetă opera ori, mai rău, că deformează
mesajul iniţial. În al doilea rând, discursul concurenţei (identificabil pe unele bloguri culturale) denunţă sistematizarea scorţoasă a criticii neautentice, încheiată la patru ace, vag frigidă, universitară etc. Drept care, e înlocuită repede cu notaţii „sincere” despre cărţi, asistate ritmic de avertismentul că ele n-au nicio legătură cu critica literară. Însă, probabil că cea mai „serioasă” – şi, tocmai de aceea, cea mai polemică – relaţie, actul critic o stabileşte cu un discurs al ierarhiei. E vorba de filosofie (şi câteodată – paradoxal – chiar de teoria literară). Tensiunea e, de această dată, epistemologică, iar criticii îi revine statutul de disciplină slabă ce traduce/adaptează conceptele tari ale filosofiei sau aplică grilele de lectură croite de teoreticieni.
Că lucrurile stau sau nu cum le-am schiţat mai sus se poate verifica într-un singur fel: prin participarea la cea de-a patra întâlnire a Cercului Metacritic, unde vom citi manifeste, vom deconspira simulacre, dar, mai ales, vom analiza un poem de Baudelaire.
Claudiu Turcuş
Mai jos aveti textul alcatuit de Vlad Muresan ca pretext de dezbatere:
Filosofie şi critică literară
Probabil că estetica lui Platon şi cea a lui Aristotel reprezintă primele tentative sistematice de a reflecta teoretic opera de artă. Acest lucru s-a dezvoltat pe o platformă milenară pentru a culmina în esteticile monumentale ale idealismului german (Kant, Schelling, Hegel şi Schopenhauer). De dată foarte recentă este ceea ce se numeşte critică literară. Totuşi în orice lucrare clasică de critică literară nu poţi să nu observi referiri constante la aceste repere majore. Critica literară este de fapt o aplicaţie a esteticii, ea îi foloseşte toate categoriile.
Prin urmare, teza noastră este că există un raport originar de secundaritate a criticii literare faţă de filosofie (în speţă faţă de estetica filosofică). Toate categoriile majore au fost deja definite de către estetică, şi o critică literară este mare atunci când se inspiră dintr-o estetică filosofică.
Din punct de vedere substanţial în opera de artă intervin următoarele facultaţi şi categorii :
1. formă şi conţinut, 2. intelect şi imaginaţie, 3. concept şi arhetip, 4. frumuseţe şi adevăr.
Opera de artă (poezia sau romanul) actualizează o viziune – atunci când este semnificativă. Noi considerăm că o critică literară poate spune multe lucruri despre formă, imaginaţie, arhetip şi frumuseţe, dar nu este calificată să descopere şi să aprofundeze problemele de conţinut, intelect, concept şi adevăr din opera de artă.
În ceea ce priveşte marea literatură, ceea ce este profund semnificativ este conţinutul de viziune întrupat în simbol, şi forme ale imaginaţiei. Dar prin aceasta ea nu încetează să vorbească intelectului. Astfel, o interpretare nu poate fi altceva decât transcripţia semnificaţiilor imanente imaginaţiei în semnificaţii ale intelectului, adică facultatea prin care înţelegem. Prin urmare, filosofia este cea care înţelege – şi atunci când critica ajunge la un nivel de explicitare, o face tot cu instrumente care vin –prin nenumărate căi invizibile – din filozofie.
Aş vrea să ofer două exemple: lucrarea lui N. Berdiaev despre Dostoievski şi cea a lui C. Noica despre Goethe. Doi filosofi abordează doi mari creatori. Nu există în nici unul din cazuri lucrări ale criticii literare care să poată rivaliza cu aceste două realizări de excepţie. Reuşita lor provine din puterea filosofiei de a accede la regiunea semnificaţiilor, dincolo de ornamentica textual-retorică.
Acest lucru provine din abordarea arhitectonică prin care gândirea de tip filosofic reuşeşte să întâlnească întâi de toate nu semnificaţia imanentă în opera de artă, ci semnificaţia transcendentă ei, faţă de care o operă de artă este doar o reflectare, un schematism privilegiat. Astfel, înainte să gândeşti ocurenţa, trebuie să poţi ajunge la paradigma ei inteligibilă. Astfel autori şi epoci diferite se întâlnesc în ceea ce Platon numea topos noeton, ca împărăţie a semnificaţiilor pure, de unde trebuie coborât spre înţelesurile operei de artă.
Vlad Mureşan
Orice dezbatere despre natura/rosturile criticii literare trebuie să ţină seama de trei raporturi tensionate. În primul rând, critica literară trebuie să se legitimeze chiar faţă de obiectul ei: literatura. Adică faţă de un discurs al precedenţei. Căci, nu întâmplător, atunci când un artist e nemulţumit de receptarea critică, acesta îi speculează tocmai ulterioritatea: criticul riscă să fie acuzat că repetă opera ori, mai rău, că deformează
mesajul iniţial. În al doilea rând, discursul concurenţei (identificabil pe unele bloguri culturale) denunţă sistematizarea scorţoasă a criticii neautentice, încheiată la patru ace, vag frigidă, universitară etc. Drept care, e înlocuită repede cu notaţii „sincere” despre cărţi, asistate ritmic de avertismentul că ele n-au nicio legătură cu critica literară. Însă, probabil că cea mai „serioasă” – şi, tocmai de aceea, cea mai polemică – relaţie, actul critic o stabileşte cu un discurs al ierarhiei. E vorba de filosofie (şi câteodată – paradoxal – chiar de teoria literară). Tensiunea e, de această dată, epistemologică, iar criticii îi revine statutul de disciplină slabă ce traduce/adaptează conceptele tari ale filosofiei sau aplică grilele de lectură croite de teoreticieni.
Că lucrurile stau sau nu cum le-am schiţat mai sus se poate verifica într-un singur fel: prin participarea la cea de-a patra întâlnire a Cercului Metacritic, unde vom citi manifeste, vom deconspira simulacre, dar, mai ales, vom analiza un poem de Baudelaire.
Claudiu Turcuş
Mai jos aveti textul alcatuit de Vlad Muresan ca pretext de dezbatere:
Filosofie şi critică literară
Probabil că estetica lui Platon şi cea a lui Aristotel reprezintă primele tentative sistematice de a reflecta teoretic opera de artă. Acest lucru s-a dezvoltat pe o platformă milenară pentru a culmina în esteticile monumentale ale idealismului german (Kant, Schelling, Hegel şi Schopenhauer). De dată foarte recentă este ceea ce se numeşte critică literară. Totuşi în orice lucrare clasică de critică literară nu poţi să nu observi referiri constante la aceste repere majore. Critica literară este de fapt o aplicaţie a esteticii, ea îi foloseşte toate categoriile.
Prin urmare, teza noastră este că există un raport originar de secundaritate a criticii literare faţă de filosofie (în speţă faţă de estetica filosofică). Toate categoriile majore au fost deja definite de către estetică, şi o critică literară este mare atunci când se inspiră dintr-o estetică filosofică.
Din punct de vedere substanţial în opera de artă intervin următoarele facultaţi şi categorii :
1. formă şi conţinut, 2. intelect şi imaginaţie, 3. concept şi arhetip, 4. frumuseţe şi adevăr.
Opera de artă (poezia sau romanul) actualizează o viziune – atunci când este semnificativă. Noi considerăm că o critică literară poate spune multe lucruri despre formă, imaginaţie, arhetip şi frumuseţe, dar nu este calificată să descopere şi să aprofundeze problemele de conţinut, intelect, concept şi adevăr din opera de artă.
În ceea ce priveşte marea literatură, ceea ce este profund semnificativ este conţinutul de viziune întrupat în simbol, şi forme ale imaginaţiei. Dar prin aceasta ea nu încetează să vorbească intelectului. Astfel, o interpretare nu poate fi altceva decât transcripţia semnificaţiilor imanente imaginaţiei în semnificaţii ale intelectului, adică facultatea prin care înţelegem. Prin urmare, filosofia este cea care înţelege – şi atunci când critica ajunge la un nivel de explicitare, o face tot cu instrumente care vin –prin nenumărate căi invizibile – din filozofie.
Aş vrea să ofer două exemple: lucrarea lui N. Berdiaev despre Dostoievski şi cea a lui C. Noica despre Goethe. Doi filosofi abordează doi mari creatori. Nu există în nici unul din cazuri lucrări ale criticii literare care să poată rivaliza cu aceste două realizări de excepţie. Reuşita lor provine din puterea filosofiei de a accede la regiunea semnificaţiilor, dincolo de ornamentica textual-retorică.
Acest lucru provine din abordarea arhitectonică prin care gândirea de tip filosofic reuşeşte să întâlnească întâi de toate nu semnificaţia imanentă în opera de artă, ci semnificaţia transcendentă ei, faţă de care o operă de artă este doar o reflectare, un schematism privilegiat. Astfel, înainte să gândeşti ocurenţa, trebuie să poţi ajunge la paradigma ei inteligibilă. Astfel autori şi epoci diferite se întâlnesc în ceea ce Platon numea topos noeton, ca împărăţie a semnificaţiilor pure, de unde trebuie coborât spre înţelesurile operei de artă.
Vlad Mureşan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu