Andrei Simut: Dacă scrii romane cu tentă apocaliptică pe timpuri de criză, nu e greu de dat răspunsul. Şi la cea mai superficială retrospectivă, vedem că mereu se suprapun perioade de turbulenţe cu momente bune pentru literatură, şi criza e mereu un factor de inspiraţie pentru scriitori, mai ales pentru prozatori, cu condiţia să nu fie prea mare.. Una e literatura ce a urmat imediat după criza din 1929 de exemplu, şi alta după bomba atomică din 1945. Nu ştiu la ce bun prozatori pentru vremuri grele, însă ştiu că vremurile turbulente dau bună inspiraţie prozatorilor, cu condiţia să nu-i lovească pe ei primii, cum de obicei se întâmplă... Ironia traseului acestui roman a fost faptul că l-am scris intr-un moment când nimeni nu se prea gândea la sfârşituri de lume, iar apariţia lui a întârziat suficient de mult încât să nimerească în plină criză.
Eu: Aş putea folosi cuvinte mari, vorbind despre un nucleu revelatoriu care apare, un eveniment din care se reverberează apoi totul sau aş putea folosi cuvinte mai comune şi să spun că din acelaşi eveniment iniţial toată acţiunea şi conţinutul ulterior al romanului se rostogoleşte ca un bulgăre de zăpadă, amplificându-se progresiv. Nu pot da o reţetă pentru felul în care vine inspiraţia şi apoi textul, cert e că e o combinaţie între disciplina cu care te aşezi la masa de scris la o anumită oră la care aveai de obicei inspiraţie, dai drumul la o muzică stranie şi apoi totul ar trebui să vină de la sine. La mine ora este de obicei târzie...Dar până la prima frază sunt multe faze de trecut, se pot pierde multe zile numai cu schiţe, planuri şi vise cu ochii deschişi. Ca în muzică, fraza trebuie întâi acordată şi încercată, dacă sună bine în acea zi, merită să-ţi pierzi o noapte, dacă nu, cu disciplina robotică nu faci nimic. De obicei ceva îţi spune că trebuie să rămâi la masa de scris, ceva te ţine pironit în faţa calculatorului şi a fişelor.
M.V.: Ce înseamnă scrisul pentru tine? Dă dependenţă?
Eu: Ca şi cititul, şi morbul scrisului se ia de la vârste fragede şi se vindecă greu.
Dacă trece prea mult timp fără să aştern vreun plan de proză sau vreun fragment de text e grav, am cel mai acut simţ de a fi pierdut vremea. Cam de prin 2000 dependenţa a început să se acutizeze până când rezultatul a devenit vizibil şi a apărut anul acesta...Romanul răspunde printre altele şi la această întrebare.
MV.: De la tine tot aşteptăm de ceva ani buni un roman tot amânat pe varii motive. Acum că a ieşit Calvarium, cum te simţi?
Eu: Romanul a fost terminat în noiembrie 2006, deci se împlinesc câţiva ani de când cel care l-a scris a dispărut sub noianul de alte proiecte, trăiri etc.. E ca şi cum te-ai trezi pe masă cu o carte de mult uitată, despre care îţi vine să scrii o cronică negativă. De aceea sunt surprins când, mai cu frică, mai forţat de împrejurări să-l răsfoiesc, văd că îşi trece examenul. Textul din varianta finală a trecut prin nenumărate procese de selecţie, în care numeroase pasaje au căzut, deoarece încetineau ritmul naraţiunii sau pur şi simplu nu-mi plăceau cum sunau. Ceea ce a rămas pare a se susţine, voi vedea la recitirea integrală a lui.. Acum că a trecut atâta timp distanţarea mea de roman pare a fi completă, dar, după cum se ştie, nu e niciodată totală.
M.V.Ce ai de spus cititorului făţarnic, ipocrit şi gata să te şunteze la prima abatere sau să te taxeze? Ce ai de spus cititorului despre romanul tău? De fapt, ce i-ai spune lui Becali şi ce i-ai spune lui Breban?
Eu: Orice carte îşi selectează simplu cititorii, chiar dacă acestora nu le spune nimic numele de pe copertă, chiar dacă recomandările de pe coperta a patra lipsesc, ei pot deschide cartea la întâmplare şi să probeze fragmentul care se nimereşte, repetând operaţiunea de câteva ori.. O antologie a hazardului, care poate introduce o carte la fel de bine ca recomandările nu ştiu cărui critic. Pot spune că am probat astfel Calvarium şi n-am fost dezamăgit. În plus, romanul se poate citi într-o ordine aleatorie, se poate intra în materia lui pe oricare stradă a acestui oraş imaginar, care seamănă uneori izbitor de bine cu Clujul. Cititorului i-aş transmite să aibă răbdare cu romanul până trece de primele şaizeci de pagini (dacă îl citeşte linear). Domnului Breban i-aş spune că romanul trece şi proba preferată de el, adică aceea de a vedea dacă romanul pus vertical pe o masă se aşează suficient de bine. Calvarium stă în picioare la cele 400 de pagini ale sale, însă o carte voluminoasă are şi o receptare mai lentă, plus că acest fapt prezintă dezavantaje serioase pentru ritmul accelerat de azi, când cititorii sunt tot mai grăbiţi şi nerăbdători. Cititorul actual a devenit foarte leneş şi comod, are nevoie de subiecte senzaţionale, stil uşor şi puţine pagini. Cât despre Becali, De fiecare dată când apare la Tv, mi se pare că suntem într-un film de Scorsese, gen Casino sau Goodfellas...Nu-l văd nicicum în postura de cititor al vreunei cărţi, poate doar ca posibil personaj, deşi s-a cam fumat şi asta.. Am chiar o scenă în minte, cu Becali aruncând bani pe geamul întredeschis al unei limuzine care merge la pas, iar în spate o cohortă de cerşetori care se tot adună ca nişte neamuri pierdute..
M.V. Ce prestidigitaţii de text mai poate ascunde astăzi prozatorul să îşi seducă cititorul?
Eu: Prozatorul de azi pare a fi renunţat să mai seducă cititorul prin stil, prin tehnică sau construcţie laborioasă, preferă mijloace mai simple, revine la o naraţiune lineară, din care elimină popasurile şi unde triumfă Povestea, tema fascinantă în sine, anecdota. Eu am preferat mijloace de seducţie mai moderniste, oarecum în răspăr cu perioada post-postmodernă pe care o traversăm. De exemplu am încercat să scriu un roman care să poată fi citit aleatoriu, începând din oricare parte a lui. Sigur că şi asta s-a mai făcut, exemplul invocabil fiind Şotronul lui Cortazar, însă am încercat să dau carnaţie nouă acestui procedeu. A nu se înţelege de aici că ar fi un roman tehnicist, e un roman despre generaţia noastră şi căutările ei, încerc să o surprind în câteva tipuri umane reprezentative. Vom vedea ce vor spune cititorii.
M.V. E clar că datorezi Clujului inspiraţia cea mai vie recentă, aceea a vieţii de student. Oradea îţi poate furniza posibilitatea subiectului unui roman?
Eu: Deocamdată o văd doar fundalul pentru nişte proze scurte, şi, ca şi profilul oraşului, adică unul mai pragmatic, văd nişte proze neorealiste ieşind de aici. Deocamdată filoanele de inspiraţie sunt în altă parte. De Cluj mă leagă nu doar studenţia, ci şi prima copilărie, la care se mai adaugă mereu alte perspective, mai recente.
Eu: Din punctul meu de vedere, toposul chiar e foarte relevant pentru mine, fiecare loc îşi cheamă proza, fiecare fundal îşi cere acţiunea şi personajele. De exemplu, sunt locuri care nu invită la scris proză în niciun fel, de aici şi suspiciunea mea vizavi de bursele de creaţie: n-ai de unde şti dacă vei putea scrie, decât după ce ai ajuns acolo. Eu mi-am făcut speranţe mari legate de bursa de trei luni în Elveţia, care e minunată, însă nu prea e un loc în care proza se încheagă . Totuşi, dacă aş avea vreodată inspiraţia de a scrie o utopie, poate că acolo ar fi locul potrivit...
M.V. O altă utopie: cel mai bun roman al tuturor timpurilor? Adică există cineva care să se apropie de acest deziderat , până acum. Pe cine vezi?
Eu: Trei perioade, trei romane: Fraţii Karamazov pentru secolul XIX, Muntele vrăjit pentru modernism, Gravity’s rainbow pentru perioada post-1945. Greu de numit un singur exemplu.
M.V.: Îţi vin filmuleţe în cap când te gândeşti la un subiect sau evoluează dialogurile pe muncite? Îţi interpretezi replicile, cum faci?
Eu: Într-adevăr, gândesc proza în scene autonome, şi prea puţin în rezumate, prea puţin în reducţia Poveştii, care e prezentă, dar devine mai difuză, pe măsură ce proiectul evoluează. Pentru Calvarium, vizualizam personajele vorbind, ca pe o scenă de teatru. Proiectul la care lucrez acum e mult diferit de roman, însă orice scriu se cere vizualizat mai întâi.
M.V.Există o gâlceavă a artistului Andrei Simuţ, aşa la început de carieră şi început de viaţă?
Eu: Totdeauna m-am gândit că rebeliunea e mai bine să vină mai târziu, după ce ai construit ca artist suficient de mult încât să nu fi suspectat că vrei să-ţi faci reclamă. Adevărata revoltă şi gâlceavă cu lumea trebuie să vină la o vârstă matură, să fie făcută cum trebuie...
(2009)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu