(Im)posibilitatea umanităţii

*Margaret Atwood, Oryx şi Crake, Traducere, note şi prefaţă de Florin Irimia, Editura Leda, 2008 

 

Dacă ficţiunea apocaliptică scrisă cu precădere în anii ’50 şi anii ’80 era dominată de angoasa privind sfârşitul prin anihilare nucleară, în ultimii douăzeci de ani am asistat la răspândirea în roman şi în film a scenariilor descriind extincţia umanităţii datorită unui virus căruia nu i se poate găsi antidotul, care a fost folosit ca armă biologică de către savanţii iresponsabili sau într-un atac terorist. Exemplele abundă în cinematografie (Twelve Monkeys; 28 days later; 28 weeks later;) sau în roman (Galapagos de Kurt Vonnegut; Particulele elementare şi Posibilitatea unei insule de Michel Houellebecq). Chiar şi documentarele pe tema catastrofelor care ar putea pune capăt civilizaţiei şi omului ca specie tind să lase pe plan secund ameninţarea bombei atomice şi să situeze pe un loc de frunte posibilitatea virusului ucigaş. Într-un documentar realizat de canalul ABC, apocalipsa biologică se află pe un loc doi într-o ierarhie a celor mai posibile ameninţări apocaliptice.

În această serie se integrează şi Oryx şi Crake de Margaret Atwood, roman apărut în 2003. Într-un interviu ea făcea distincţia între science fiction şi speculative fiction, susţinând că romanul ei se integrează în cea de-a doua categorie, fapt contestat de unii critici, dar perfect justificabil din mai multe motive. Ambele categorii de romane sunt focalizate pe viitor, însă în al doilea caz contează nu distanţa de esenţă dintre acesta şi lumea prezentului, cât tocmai revelarea unei teribile apropieri, a unei mai posibilităţi de actualizare a scenariului. Oricum, principala provocare pe care avansul tehnologic o aduce romanului SF a fost reliefată încă din 1981 de Jean Baudrillard, în Simulacre şi simulare. O dată cu anularea distanţei dintre real şi imaginar, era imploziei modelelor şi a hiperrealului pune în dificultate anticipările ficţionale şi transcendenţa imaginară. Intrăm astfel în universul simulării şi asistăm astfel la o intensificare a reconstituirilor de epoci istorice sau a oricăror lumi anterioare. În ceea ce priveşte ficţiunile prospective, acestea se structurează pe exploatarea consecinţelor directe, vizibile deja în lumea prezentului, accentul nemaifiind pe imaginaţie, cât pe modul apocaliptic al autorilor de a percepe avansul tehnologic actual şi de a se distanţa aproape moralist de lipsa de măsură a lumii contemporane. Reflecţia acestor romancieri se orientează spre unicitatea istorică a momentului în care umanitatea posedă toate mijloacele pentru a se autodistruge, şi, de multe ori şi strania tentaţie de autoanihilare.

Cel mai adecvat ar fi, în opinia mea, să considerăm Oryx şi Crake pur şi simplu un roman apocaliptic, o naraţiune speculativă despre extincţia umanităţii printr-un experiment genetic conceput în mare parte de Crake şi menit să extermine rasa umană, deja decăzută, prea numeroasă, prin răspândirea unui virus şi secretizarea aproape totală a antidotului. Tot inteligenţa lui Crake concepe şi creează rasa de substitut, rasa perfectă, care va evita războaiele, arta şi religia, va reduce vechea preocupare obsesivă pentru sexualitate la un unic ritual al procreerii, o  rasă vegetativă care depinde exclusiv de natură şi se presupune că nu va ajunge niciodată la progresul tehnic autodestructiv al strămoşilor umani. Dublul palier pe care evoluează naraţiunea se păstrează până aproape de final şi cuprinde ultimele clipe ale unei umanităţi decăzute, dar şi prezentul golit de timp al post-istoriei, un prezent ce a dobândit răceala şi imobilismul eternităţii, perfect pliat pe mişcările lente, de o nesfârşită inerţie ale ultimului exemplar dintr-o specie pe cale de dispariţie. Deşi Jimmy şi Snowman sunt una şi aceeaşi persoană, iar evenimentele sunt percepute din acelaşi unghi, scindarea perspectivei este sugerată cu precizie, şi, implicit, ruptura dintre cele două lumi, al căror unic martor rămâne Jimmy, devenit Snowman pentru crakeri, care îl văd ca pe un Învăţător, unic posesor al unor misterioase cunoştinţe, Salvatorul lor. Prezentul post-apocaliptic este dominat de viziunea Ultimului om, care supravieţuieşte într-un regim al fragmentarului, care se reflectă în toate aspectele cotidiene, chiar şi în percepţia asupra limbajului, în continuă dezintegrare, aşa cum este şi fiinţa sa, care se hrăneşte şi la propriu şi la figurat din ultimele resturi ale trecutului. Prozatoarea reuşeşte să redea cu măiestrie concreteţea acestei lumi reîntoarse la un soi de puritate şi sălbăticie adamică, purificată de istorie, restrânsă de fapt la colonia crakerilor, supravegheată atent de Snowman, martorul unic, cel care deţine tabloul complet al dezastrului şi cauzelor lui, dar şi posibila continuare a vieţii inteligente post-umane. Timpul s-a oprit la ora H, afişată de ceasul stricat al lui Snowman, punctul de unde firele naraţiunii se bifurcă şi totodată punctul spre care converg la final.

Prima parte a romanului e dominată de regresia pe firul temporal până la evidenţierea fiecărui detaliu care a contribuit în final la catastrofă, iar a doua jumătate accelerează ritmul narativ spre revelarea interstiţiilor Evenimentului central-sfârşitul. Subtila ironie care reiese din desfăşurarea faptelor este că Jimmy a ajuns să supravieţuiască apocalipsului prin pur hazard: prietenia cu Crake, care îi asigură prezenţa în locurile-cheie, inclusiv faptul că rămâne protejat de acţiunea virusului în clădirea de unde a pornit experimentul, chiar în momentul declanşării dezastrului. Ultimii dintre oameni par a avea acces la o postură cvasidemiurgică (pot genera destrucţia vieţii de pe terra, pot crea altă rasă după chipul şi asemănarea lor, excluzând defectele prin programare genetică), geniul din umbră al romanului fiind Crake, personaj prin care Margaret Atwood implică o critică dură la adresa savanţilor contemporani. Nu trebuie neglijată componenta solipsistă (inclusiv faptul că, în timp ce scria la roman, s-a produs o catastrofă reală-11 septembrie 2001, dar şi panica legată de anthrax), la care face aluzie şi Snowman: lumea postapocaliptică în care s-a trezit prizonier a fost mai întâi visată în detaliu de Crake însuşi. De acest personaj a cărui acţiuni rămân mereu ocultate se leagă o serie de interpretări contradictorii pe care Snowman şi totodată cititorul le pot da faptelor, neştiind până unde acestea se integrează în planul imaginat de Crake şi din ce punct desfăşurarea lor a scăpat de sub controlul său. Relaţia dintre Crake şi Oryx rămâne învăluită de mister până la final, iar aventura lui Jimmy cu Oryx ar pute fi văzută ca un detaliu care a condus la răzbunarea finală a lui Crake, dezlănţuirea virusului. Pe de altă parte, Snowman rememorează o serie de detalii din discuţiile cu Crake pe care le considerase în mod eronat nişte invenţii, de fapt semne clare ale intenţiilor lui Crake, alarmat de suprapopulare, de faptul că nevoile au depăşit resursele şi fascinat de ideea de a pune capăt istoriei actuale a omenirii. Tot el este creatorul Proiectului Paradice, din care va rezulta o nouă rasă, eliberată de povara bătrâneţii,  de spaima de moarte, de consecinţele  reproducerii hazardate, pe scurt: „se terminase cu toate acele trăsături distructive, trăsăturile responsabile pentru maladiile lumii actuale” (p.471).

Povara trecutului umanităţii devine atât de mare încât proiectul anihilării ei devine o necesitate pentru Crake, iar apoi şi pentru Snowman, care elimină ultimii supravieţuitori ai rasei umane, o convingere similară cu cea a personajelor lui Houellebecq din Particulele elementare şi, mai ales din Posibilitatea unei insule, romane cu care ficţiunea din Oryx şi Crake suportă numeroase analogii: sunt structurate pe jurnalul/ amintirile/ nefericirile  ultimilor reprezentanţi ai speciei umane şi pe continua pendulare între iminenţa unui sfârşit şi vidul ce îi urmează; portretul ultimei generaţii-implicit anatemizată ca frivolă, artificială, într-o continuă goană după sex şi distracţie, „o generaţie de kids incurabili”, decăzută, opacă la seriozitate, dar şi la umor, având oroare de îmbătrânire, visând la tinereţea perpetuă a corpului; personajul central-martorul catastrofei, supravieţuind apocalipsei printr-un pur joc al hazardului; prezenţa cuplului antitetic de personaje: Savantul care cu inteligenţa sa devastatoare pune capăt istoriei umane (Crake, Michel Djerzinski din Particulele elementare sau Miskiewicz din Posibilitatea unei insule) şi „animalul omega”, varianta nereuşită, dar care prin viciile şi imperfecţiunile ei aminteşte de ultima fază a speciei (Jimmy, Bruno sau Daniel).

 O a treia variantă se poate axa pe jocul iresponsabil în care savanţii includ destinul umanităţii: jocul preferat al lui Jimmy şi Crake se numea „Sânge şi trandafiri” şi confrunta forţele destrucţiei cu cele ale creaţiei de-a lungul istoriei umanităţii. Victoria aparţinea cel mai adesea celui care pactiza cu forţele distrugerii („era mai uşor să-ţi aminteşti atrocităţile”), însă victoria însemna „moştenirea unei pustietăţi”. Jimmy şi Crake deplasează acest joc din domeniul trecutului spre cel al viitorului, miza fiind acum cu totul alta. Prăbuşirea civilizaţiei devine un joc de copii, pare a spune Snowman retrospectiv. Rămas singura călăuză pentru crakeri, trebuie să evite eroarea de a le implementa o nouă religie (crakerii îl văd ca pe o semi-divinitate), care ar duce treptat la ierarhizări, apoi la războaie şi până la urmă la repetarea istoriei umane. Snowman nu rezistă acestei tentaţii, născocind alte şi alte legende despre Oryx şi Crake, Creatori ai  „Marii Rearanjări” şi al „Marelui Pustiu”.

Apocalipsa- o sinucidere colectivă, rezultat logic şi inevitabil al acţiunilor umane, specia lui homo sapiens sapiens înfăţişată în culori sumbre, ca specie detestabilă ce îşi merită extincţia; focalizarea pe naraţiunea ultimului om-martor al catastrofei finale, dar şi supravieţuitor al ei; avansul tehnologic scăpat de sub control; agentul anihilării-virusul sau  modificarea genetică; reveria noului adamism-apariţia unei noi specii, slab înrudită cu omul- toate acestea sunt trăsături recurente ale acestor romane, inspirate de o profundă angoasă în faţa exceselor lumii de azi, printre care şi avansul incontrolabil  al geneticii.  Concluzia amară a lui Snowman rezumă punctul de convergenţă al romanelor apocalipsei biologice, dar şi un simptom al prezentului nostru:„Lumea întreagă e un vast experiment scăpat de sub control, iar doctrina consecinţelor neintenţionate e în plină desfăşurare” (p.358)