Revenirea la ficţiune

Bogdan Suceavă, Miruna, o poveste, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007

După o relativă perioadă de tăcere editorială care a urmat publicării şi succesului înregistrat cu romanul Venea din timpul diez, scriitorul Bogdan Suceavă revine în 2007 cu două cărţi, una de publicistică (Distanţe, demoni, aventuri) şi o carte de proză, o apariţie singulară în peisajul prozastic de anul acesta.
Miruna, o poveste se distanţează vizibil de producţia de proză a ultimilor ani, dar şi de multiplele formule stilistice exersate în volumul de povestiri Imperiul generalilor târzii, şi, desigur, de lumea ficţională a romanului Venea din timpul diez, frescă paradigmatică a anilor ’90, un titlu de referinţă nu doar pentru traseul evolutiv al prozei scriitorului, dar şi pentru toată proza noastră postdecembristă. Ceea ce cred că va surprinde într-o primă instanţă pe cititorii avizaţi ai acestui text este tocmai arta discretă de a pune în paranteză stridenţele unui mare segment al prozei de azi şi firescul cu care se aşează în tradiţia marilor povestitori tip Llosa, Márquez sau Voiculescu, un act de curaj pe care puţini şi-l mai asumă. Pentru proza lui Bogdan Suceavă, crucială a fost asimilarea modelului sud-american, vizibil mai mult în povestirile din Imperiul generalilor târzii, (mai puţin în Venea din timpul diez) şi însemnând privilegierea naraţiunii concise, apte să comprime un amplu univers cu a sa istorie completă, cu bifurcaţii virtual infinite şi guvernat în subsidiar de „minuni de tot felul”, camuflate în cotidianul cel mai divers. De aici şi diversitatea subiectelor, cadrelor şi atmosferelor ipostaziate în povestirile sale, care schimbă mereu cu dexteritate epocile istorice cele mai diferite, de la persecuţiile comuniştilor din anii ’50, trecând prin anii de crepuscul ai „Epocii de aur”, către haosul postdecembrist, glisând de la calmul satelor româneşti la violenţa campusurilor universitare americane.
Miruna, o poveste ne propune o evadare din lumea contemporană (un proiect opus romanului Venea din timpul diez), printr-o regresie pe firul genealogiilor unei familii (în stil Faulkner, Márquez sau Günter Grass), către o vreme a miracolelor, guvernată de figura cvasimitică a lui Constantin Berca, a cărui existenţă e situată între legendă şi realitate, aproape de momentul de incipit al lumii satului Valea Rea, când lucrurile par a avea farmecul celei dintâi ordini. Venirea lui Constantin Berca în satul cu nume nefast pare a tulbura echilibrul forţelor magice care guvernează acel spaţiu, declanşând de fapt o competiţie a istorisirilor despre isprăvile sale, ficţiuni care ameninţă să eludeze complet personajul real, să îl disloce din propria biografie. Un principiu subiacent pentru profilul unui anume tip de personaj predilect pentru proza lui Bogdan Suceavă este cel al conexiunii tuturor elementelor mai mult sau mai puţin disparate din real, în acest caz exemplul concludent fiind însuşi Constantin Berca, a cărui credinţă este că „toate întâmplările acelea sunt legate”.
Prozatorul posedă o ştiinţă a ierarhizării istoriilor, după gradul de verosimil/fabulos, jonglând cu trei planuri temporale, de la vremea ce mai îndepărtată a vieţii străbunicului Constantin Berca, traversând interludiile copilăriei Mirunei şi naratorului-martor (un prezent al amintirii) şi ajungând la un prezent al (trans)scrierii episoadelor transmise de bunicul Niculae Berca. Construcţia acestei nuvele se bazează pe o geometrie a cercurilor concentrice, în care faptele se învăluie în povestirile bunicului, amplificate de imaginaţia copiilor ascultători şi redimensionate de precisul, dar nostalgicul narator, într-un fir linear care ancorează fabulosul în real. Faţă de Imperiul generalilor târzii şi alte istorii remarc o rafinare a stilului şi a poziţiei naratorului în text, impersonalizat şi totuşi prezent ca martor, distanţat şi totuşi marcat de dispariţia lumii ale cărei urme fragile le adună cu meticulozitate. Deşi are toate caracteristicile formale ale unei nuvele, Miruna, o poveste este o înlănţuire de micronaraţiuni disparate, neavând alt fir narativ conector decât însuşi povestea actului de a ficţionaliza şi posibilitatea ascultătorului de a fi absorbit în mrejele istorisirilor, mereu mai ample, regresând tot mai adânc pe firul istoriei reale şi reuşind să-i disloce toate episoadele cunoscute, de la vremea regelui Carol la anul ocupaţiei germane, când haiducul Oarţă Aman se întoarce din morţi pentru a face dreptate. Se limpezeşte astfel o microistorie alternativă, a unui spaţiu marcat de fabulos şi de magie, în care graniţele sunt încălcate cu uşurinţă, oamenii trăiesc până la vârste matusalemice, traversează lumi paralele fascinaţi de cântecul ielelor, se preschimbă în lupi, transformă apa de mare în apă dulce, iar morţii se întorc printre cei vii, nemaiaşteptând Judecata de Apoi. Nimic nu poate tulbura echilibrul lumii despre care povesteşte Niculae Berca, nimic în afară de „împărăteasa tăcerii”, care pune capăt istorisirilor şi „vârstei de aur” a Mirunei, ancorând totul într-un prezent al nemişcării, marcat de dispariţia bunicului din lumea pe care a „fermecat-o” cu poveştile sale. Cel care stăpâneşte finalul istoriilor este o entitate misterioasă, al cărei secret nu poate fi pătruns.
Miruna, o poveste posedă cel puţin o calitate a marilor texte (cei avizaţi vor descoperi şi altele), îndemnând cititorul să dea rapid pagina, iar la sfârşitul lecturii, să parcurgă drumul înapoi, recitind cu atenţie, descoperind strategiile prin care a fost fermecat. Puţini autori de azi mai posedă această etică scrisului profesionist, care implică rescrierea unui text până la eliminarea stridenţelor şi exceselor de stil. Însemnarea de la sfârşitul textului indică o lungă elaborare (1992-2007), adică împlinirea unei exigenţe cu sine relativ rară în peisajul prozastic de azi. Bogdan Suceavă a pariat mereu pe ficţiunea de mare miză, şi până acum pariul a fost câştigat mereu.
(Cuvantul, ianuarie 2008)