Tuesday, February 19, 2019

De ce ne fascinează (eseurile lui) Ștefan Borbély






Din punctul de vedere al dezideratelor tradiţionale ale criticii (în special obiectivitatea sau judecata), orice aş scrie despre Ştefan Borbély va purta marca subiectivităţii, de vreme ce parcursul meu academic a fost iremediabil marcat, şi oficial, de influenţa sa (o licenţă, un masterat şi un doctorat…). Astfel predispoziţia va fi aceea de a insista pe elementele ce indică fascinaţia pentru stilul eseistului sau al profesorului. Acelaşi lucru se putea observa şi în articolul scris în vremea studenţiei pentru Dicţionarul Echinox (pe nedrept blamat la data primei apariţii), articol care, constat azi, îşi menţine valabilitatea intuiţiilor, cu toate excesele speculativ-stilistice ale momentului (articolul a fost înlocuit în a doua ediţie a Dicţionarului...). În acel text încercam să răspund implicit la ceea ce acum voi puncta explicit, şi anume răspunsul la întrebarea simplă: care sunt motivele fascinaţiei exercitate (în special asupra generaţiei noastre şi nu numai) de Ştefan Borbély?
 În acel articol porneam de la observarea unui contrast care mă suprinde şi azi, pe care îl consider definitoriu pentru personalitatea profesorului/ eseistului, contrast care provine dintr-un anume histrionism (cuvânt cheie pentru universul stilistic al autorului), o formă echilibrată de histrionism, care trece de la distanţe aparent insurmontabile la familiarităţi joviale, o distanță participativă, fapt perfect recognoscibil la nivel discursiv. E suficient să citim prefeţele unor volume precum Grădina magistrului Thomas, Visul lupului de stepă sau Pornind de la Nietzsche pentru a observa că asistăm la un adevărat ritual al prefeţei, după regulile clasice ale retoricii, dar şi după un model ilustru (Montaigne), având toate un aer de smerenie ironică, dar şi simpatie nostalgică pentru un cititor-model ipotetic, poate niciodată actualizabil. Prefeţele sunt un deliciu şi pentru că dezvăluie un autor cu propensiuni spre confesiune, dezvăluindu-şi obsesiile creatoare şi spiritul noncomformist. De îndată ce trecem la cuprinsul propriu-zis al cărţilor, tonul se schimbă, distanţa reapare, autorul şi mărcile sale subiective se retrag în spatele erudiţiei, interpretărilor sau diagnosticelor adesea caustic-corozive.
 Excepţia la care am asistat recent este Civilizaţii de sticlă, utopie, distopie, urbanism, (carte căreia îi lipseşte obișnuita prefaţă, înlocuită cu un cuprins analitic), unde are loc o omogenizare discursivă, cu victoria vocii auctoriale extrovertite din prefeţele volumelor anterioare. Cititorul este adesea interpelat, luat complice în travaliul hermeneutic pentru descoperirea sensurilor ascunse, pus să aştepte deznodământul unui parcurs pasionant şi pasionat prin diversele proiecte de societăţi ideale (provenind în special din secolul XIX), oraşe-perfecte, romane distopice, teoriile despre utopie/distopie etc. Eseul nu aspiră atât spre o cuprindere sistematică a vastului domeniu al utopiei/distopiei, cât spre alegerea unghiului insolit din care vechea problemă să fie investigată. Raportul utopie-distopie e trecut pe rând prin multiple filtre conceptual-interpretative: transparentizare/ obscurizare, limitare/ nelimitare, eludarea morţii/ omniprezenţa ei etc. Miza este, ca şi în celelalte cărţi ale sale, o de-familiarizare a listelor uzuale din literatura utopică/distopică, a temelor sau autorilor canonici, re-valorificarea autorilor sau cărţilor uitate, de-construirea reflexelor culturale limitative, a prejudecăţilor sau locurilor comune încetăţenite fie printre universitari, fie în lumea criticilor literari sau a analiştilor media (jurnalismul civic..). Aproape un manifest contra „sistemul(ui) de castă autoscopică”, o critică a „sistemul(ui) literar închistat şi obedient” este cartea Existența diafană (și în pofida titlului…), care, la fel ca mai vechile Xenograme sau Opoziții constructive aplică judecăți tranșante, distanțate, lumii literare românești și establishment-ului cultural-politic, chestionând ierarhiile zilei, recuperând autori nedreptățiți, căutând cărțile „bombă”, privind cu circumspecție autorii favorizați de critică sau de public (un caz interesant e fluctuația de receptare de care are parte Mircea Cărtărescu, de la Levantul la Solenoid…). Când intră în rolul Cronicarului, Ștefan Borbély nu rămâne niciodată la simpla recenzare a ultimelor apariții. Dincolo de selecția deliberat subiectivă, miza este de a circumscrie cât mai precis contextul contemporan, trecut printr-o radiografie necruțătoare, dar fără parti-pris-uri (chiar dacă anumite preferințe sunt deschis declarate). Cronica trece treptat în forma eseului, lăsând în urmă grila limitativă a gustului sau a judecății, spre plăcerea depistării fenomenelor mai ample, de profunzime.
Chiar dacă nu rare au fost distanțările critice față de congenerii săi, comparatistul clujean are ceva din spiritul postmodern al generaţiei, privilegiind secundarul, marginalitatea, detaliul rămas neobservat sau fragmentul în dauna amplului edificiu discursiv. Urmând ispitele borgesiene ale personajelor lui Eco, autorul aspiră la colecţionarea firelor, chiar dacă iniţial disparate, ale unei istorii secrete (literare sau chiar culturale), fire decelate din marile texte sau din biografiile autorilor esenţiali (nu doar de literatură, dar şi filosofi, oameni politici etc). Comparatistul clujean e un spirit aflat mereu în căutarea aspectelor/autorilor/cărților mai puțin investigate din istoria culturii, un model pentru obstinația cu care caută sursele prime din spatele suprafețelor cunoscute ale literaturii. Faptul era vizibil și la cursurile profesorului, dar nu însemna nicidecum impunerea unor abordări constrângătoare, ci impregna libertatea de a face asocieri, paralelisme, racorduri cu alte opere, găsirea celor mai interesante filiații. Desigur, orizontul de pornire e unul tematologic, dar literatura nu constituie aproape niciodată și punctul de final al travaliului interpretativ, apelul fiind mereu la istoria ideilor sau a mentalităților, unde textele influente, politice sau filosofice, au o poziție privilegiată față de cele strict literare. Din eseuri transpare adesea o solidă cunoaștere a filosofiei, cu trimiteri firești spre Platon (pentru Antichitate, mai rar Aristotel), Schopenhauer, Kierkegaard și, desigur Nietzsche, pentru secolul XIX și modernism, cel din urmă fiind de departe filosoful preferat al autorului. Dincolo de aspectul eterogen, divers al volumelor sale, dincolo de aparenta nesistematizare a eseurilor ce le compun, la o privire mai atentă se poate constata coerența internă a lor, dar și structurarea lor prin intermediul temelor la care autorul revine, investigându-le prin intermediul altor metodologii, altor autori sau altor epoci. La lectura integrală a cărților comparatistului, se observă liniile de forță, care implicit oferă multiple modalități de lectură ale literaturii, exemple de dialog între filozofie/politică/religie/mitologie și literatură, între diferite orizonturi de mentalitate sau un stil original de a scrie eseu, favorizând interogația speculativă, hermeneutica atentă la detalii.
Într-un context epistemic tot mai refractar la perspectiva hermeneutică, fie dintr-o sațietate cinică a indiferenței (suprasaturația de informație), fie datorită tiraniei și inflației de imagini, mizând tocmai pe suprafețe ca primă și ultimă oprire a parcursului analitic, fie datorate inerțiilor foiletonismului și ale istoriei literare neopozitiviste, apelul la hermeneutică, maniera de a privi cu obstinație dincolo de jocul înșelător al suprafețelor, practicată de Ștefan Borbély încă de la primele sale eseuri în Echinocțiu, este cu atât mai reconfortantă și importantă azi, într-un context deja diferit față de cel în care îi audiam cursurile, la începutul anilor 2000 (civilizația internet era atunci la început). Într-o manieră concordantă cu cărțile sale, profesorul ne îndemna indirect să căutăm textele esențiale, cele care au generat marile mișcări de gândire din istoria umanității și, desigur, de a nu ne limita la orizontul literaturii. Cunoscutul principiu socratic de a provoca reacții meditative discipolilor, lăsându-i să-și urmeze până la capăt premisele, de a descoperi propriile erori, de a le stârni reflecția prin insolitări diverse sau asocieri neașteptate se regăsește la rang de cinste și în eseurile sale, nu doar la seminariile cu ale lor inserții bibliografice surprinzătoare (una din primele mele surprize din facultate s-a produs la întâlnirea cu lista bibliografică, dar și cu temele cursului său de comparată). Motiv de fascinație era și imprevizibilul cu care profesorul știa să lucreze, în dozaje diferite, după principiile ludice ale școlii echinoxiste, care însă nu puteau fi ghicite cu ușurință (de ajuns să pomenesc examenul la care ni s-a oferit posibilitatea de a ieși din sală, în caz că nu stăpânim subiectele, totul însă sub privirea ironic-șăgalnică a profesorului, care ne testa implicit; anumite seminarii în care ne urmărea amuzat dezbaterea interminabilă, fără a interveni decât mult după reinstaurarea liniștii; tema de eseu, amplă cât un roman, primită la finalul cursului de an secund..). Cu alte cuvinte, nu eram lăsați să devenim prizonierii propriilor comodități și inerții, cu tot riscul fragmentării sau disoluției unor certitudini.
Același orizont ludic-imprevizibil, predispus să ofere surprize la tot pasul, îi este caracteristic și eseistului comparatist. În Civilizații de sticlă ne conduce erudit prin istoria genului utopic/distopic, selectând momentele cele mai neașteptate: reveriile de secol XIX londonez ale „orașului-grădină”, Le Corbusier ca Organizator/ „tandru dictator” cu planuri de regândire radicală a unui „oraș radial”, Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata ca anticipare/paralelism cu transgresarea antropocentrismului în postmodernism, Somnium de Kepler ca prim SF și multe altele.
Secretul influenței lui Ștefan Borbély asupra unor generații întregi de studenți rezidă și în capacitatea de a rămâne un spirit intens speculativ, de a refuza sistemele închise, de a păstra dialogismul și la nivelul eseurilor pe care le scrie, care invită mereu cititorul (mai ales pe cel specializat) să le prelungească, să răspundă cu propriile interpretări. Cu tot statutul academic/publicistic consacrat, dobândit de ceva vreme, autorul se menține într-o neliniște creatoare și într-un spirit al autodepășirii, refuzând certitudinile aplatizante, reciclările autoliniștitoare ale propriilor texte/idei, deschizându-se mereu spre problematici sau orizonturi inedite. Faptul este vizibil în cele mai recente articole (când scrie despre filmul distopic) sau în cea mai recentă carte, Simetrii și discrepanțe, care cuprinde eseuri despre istoria artei (Bosch), teatru sau film (biografii spectaculoase, marcate de numere nefaste, cum este cea a lui James Dean, cu o interpretare inedită, în cheie thanatică la Rebel without a Cause). Sunt eseuri cu final deschis, cu o ipoteză care invită la dialog.
Profesorul/eseistul sau cronicarul actualității se află fiecare în contradicție cu comoditatea propriului statut academic/literar, cu inerțiile și blocajele pe care acestea le-ar putea genera pentru propriul parcurs. Preferința pentru personalitățile incomode, noncomformiste, aflate în conflict cu establishment-ul se poate întrezări în multe din cărțile profesorului (Contracultura anilor ʾ60 fiind un subiect favorit), mai ales în volumele care reunesc activitatea cronicarului, așa cum sunt Existența diafană, Cercul de grație, Xenograme, unde se observă preferințele pentru autori precum Adrian Marino, Marin Mincu și uneori Eugen Negrici, pentru cărțile „dinamitarde”, care deconstruiesc iluzii sau preconcepții intrate în vulgata criticii. Deși se află mereu în proximitatea subiectelor majore, convingerea implicită a comparatistului este că acestea nu pot fi abordate frontal, fără diverse riscuri (teama de a nu reitera locurile comune ale exegezei). Erudiția densă ce transpare din orice text al său este folosită adesea tocmai pentru a găsi multiplele unghiuri insolite din care poate fi reconsiderată o temă, opera unui autor (gnoza în proza lui Eliade, influența filosofiei nietzcheene la Thomas Mann sau evoluția unui gen – distopia – tratată prin intermediul simbolisticii sticlei în arhitectura cetăților ideale și nu numai) sau un motiv secundar trecut printr-o amplă serie de opere (bărbierul în literatură). Motivul se dovedește a fi deopotrivă un pretext subiectiv de pornire, dar și un mod funcțional de a re-citi textele descoperind fațetele lor ignorate până atunci. Civilizații de sticlă sau Simetrii și discrepanțe denotă decomplexarea discursului, o anumită „extrovertire” a lui, deschiderea necondiționată către cititor, spre umor și spre ciudățeniile biografice ale marilor personalități (un exemplu este decriptarea simbolică a numelui arhitectului Le Corbusier, care trimite și spre misterioasa lui moarte). În cele mai recente eseuri, erudiția funcționează ca un mod de a clădi suspansul parcursului eseistic.
Un alt motiv de fascinație este refuzul autorului de a rămâne ancorat într-un unic orizont metodologic. Cu toate că nu vădește o prea mare atracție pentru teoretizările legate de comparatism sau metodologie, eseurile sale au căutat, încă de la primele apariții din Echinox, să exerseze subdomenii ale comparatismului destul de diferite (dar convergente), de la mitologie (ritualuri, magie), religii, inclusiv cele exotice (despre care puțini scriau la acea dată), morfologia culturii, filozofie, îndreptându-se ulterior, începând mai ales cu anii ʾ90, și spre psihoistorie, politologie, analiză media, mai nou și spre film, spre analiza textului dramatic sau istoria artei, dar reîntorcându-se, cu o energie sporită, asupra literaturii. Relativizarea, uneori ludică, a limitărilor ce decurg din urmarea strictă a
unei teză centrală (cu toate că aceasta transpare prin forța exemplelor), refuzul de a rămâne ancorat în domenii/teme/reflexe comune, predispoziția pentru intuiție în dauna raționalității reci, pentru asociația liberă de idei, deschiderea dialogică a eseurilor, constituie toate un model pentru modul de a scrie eseu la ora actuală, specie tot mai rară în ansamblul discursurilor analitice (ale criticii sau comparatismului). Disponibilitatea de a o pratica denotă o altă propensiune a autorului, cea spre deliciile gratuității, eliberate de presiunea scientometriei. Astfel de preocupări sunt amenințate azi de cerințele academice spre productivitate în scrierea articolelor, produse egalizate, adesea sterilizate de necesitatea respectării unei scheme date, mimând sau visând mereu la siguranța, neutralitatea omului de știință. La toate acestea Ștefan Borbély le opune o proaspătă reasumare a funcțiilor subiectivității, a prezenței discursive ale persoanei I, dar și spiritul său dilematic, înclinat spre dualități aflate în tensiune (cea dintre apolinic și dionisiac fiind cea mai celebră dintre ele), spre revelarea sensurilor ascunse, spre decriptarea enigmelor rămase printre rândurile unor texte arhicunoscute (excelentele eseuri despre episoadele biblice).
Rămân la opinia formulată în ante-menționatul articol din controversatul dicționar privind faptul că Ștefan Borbély ascunde un potențial prozator, de o mare densitate și finețe stilistică, cu o inepuizabilă inventivitate lexicală, trăsătură regăsibilă încă de la primele sale eseuri echinoxiste. Acesta a fost unul din primele mele motive de uimire la întâlnirea cu Ștefan Borbély-Profesorul: afluxul unui vocabular complicat, luxuriant, indiferent dacă materia cursului erau riturile de inițiere grecești sau asistam la cronica amical-caustică, rostită la o lansare. Stilul său eseistic este profund original și inimitabil și, cu toate acestea, asistam amuzat la modul în care primele noastre cronici sau eseuri se contaminau vrând-nevrând cu vreun concept, neologism sau întorsătură de frază ale profesorului. La fel cum, după acest lung text, am senzația că obiectul analizei mi-a scăpat din nou printre rânduri…


(Revista Vatra, 2017)

No comments: