Monday, December 5, 2011

Cu Kostas Venetis în Infern


Romanul lui Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis (Cartea Românească, 2011) este o reuşită şi îndelung lucrată replică adresată criticilor care se plâng că romanul românesc actual nu mai construieşte lumi de sine stătătoare, că e ancorat în egocentrism sau că nu poate capta interesul unui vast public. Mă tem că tocmai aceeaşi critici vor fi oripilaţi de mulţimea scenelor care pun la încercare limitele de suportabilitate a oricărui cititor mai slab de înger în mod aproape senzorial, cititor care de altfel e tot mai greu de impresionat în era „imaginilor şocante”. Cert e că e vorba de o carte menită să despartă radical apele receptării, între cei care ar aprecia stilul, construcţia şi anvergura romanului, dar vor fi deja prea contrariaţi de isprăvile lui Kostas Venetis ca să le mai guste şi cei care vin cu aşteptări deja formate de literatura sexualizantă a ultimilor ani, dar constată că romanul nu se mărgineşte doar la atât, ci le transgresează înspre o problematică mai complexă.
Autorul adună în prima sa jumătate taman cele mai oripilante întâmplări ale lui Kostas Venetis, vroind parcă să-şi cearnă cititorii: la festinul cu alese bucate narative din a doua parte nu ajung decât iniţiaţii, cei care văd dincolo de fanteziile şi practicile homoerotice ale aproape fiecărui personaj, dincolo de reveriile incestuos-lubrice ale lui Kostas faţă de o mamă surprinsă în cele mai intime ipostaze, dincolo de purulenţa, putregaiul, degenerescenţa şi duhoarea de moarte care macină insidios pe aceşti damnaţi din care e compusă umanitatea cărţii.
Această comasare este perfect justificată narativ şi macrostructural, cele cinci capitole ale cărţii constituindu-se într-o anatomie a viciilor omeneşti, grupate ascensional, pe linia corpului, de la cele mai primitive (picioarele-sexualitatea neinfrânată; pântecele- ura, invidia, dorinţa de răzbunare etc) până la cele superioare (inima- vidul sufletesc, absenţa compasiunii, „inima împietrită”; capul- vinovăţia, dorinţa de moarte, obsesia puterii; coroana- degenerescenţa), structură respectată aproape obsesiv, mai ales în primele două capitole, unde aglomerarea păcatelor cărnii devine excesivă, descrierile evitând pornograficul şi ancorându-se în scatologic, iar orgiile dobândind un aer aproape fantastic. De o mare măiestrie este această grupare tematic-vertical-ideatică a puzderiei de situaţii şi întâmplări neobişnuite prin care trec personajele, o combinaţie reuşită şi precisă dintre nivelul de suprafaţă, oferind cititorului obişnuit porţia de suspans şi senzaţional şi nivelul de adâncime, unde materia picarescului e filtrată filosofic-religios, pentru a împlini expectanţele unor lectori avizaţi.
Viaţa lui Kostas Venetis se încadrează în tendinţa întoarcerii la Poveste, la epicul pur, tot mai vizibilă în ultimii cinci ani, iar formula neopicarescului aduce un aer proaspăt acestei tentative, care reface legătura intimă între roman şi publicul larg (tonul neopicarescului fusese dat de Nicolae Strâmbeanu cu Evanghelia dupa Arana din 2004, urmat recent de Radu Paraschivescu cu Fluturele negru), cu menţiunea că Soviany transgresează în sens filosofic-abisal trama picarescă şi romanul de epocă: Kostas Venetis, la fel ca alte personaje ale cărţii, meditează frecvent la ideea pre-destinării şi în damnare şi în izbăvire, prăpastia dintre cei aleşi şi cei blestemaţi fiind imposibil de trecut, într-o umanitate împărţită dual-maniheist de un demiurg răzbunător şi gnostic.
Prozatorul rămâne poate excesiv de consecvent acestei premise, asezonată cu nietzcheeanismul obligatoriu pentru orizontul decadentist în care e ancorat romanul, ceea ce conduce la schiţarea unei ample galerii de personaje după chipul şi asemănarea lui Kostas Venetis: obsedaţi de vidul interior al „inimii împietrite”, înzestraţi cu „strâmbătăţi din naştere”, sortiţi Răului, dar exersând cu disperare penitenţa şi autoflagelarea, având mereu conştiinţa religioasă a damnării, cu ura de sine şi trăind moartea în viaţă precum decadenţii, afişând un misoginism extrem, considerând femeia ca fiind calea spre pierzanie („pe dinafară oiţe, pe dinăuntru căţele turbate”, îndemnând bărbatul ba la crime, ba la preacurvie), dar şi (sau mai ales) cu toţii blestemaţi de „ceara neagră a sodomiei”, captivi până la moarte în desfrîul unei sexualităţi deviante, care merge cel mai adesea în direcţia homoerotismului şi uneori în direcţia (sado)masochismului sau a pedofiliei, aşa cum s-ar cere unui roman picaresc din secolul XXI. Devine uneori obositor acest exces de homoerotism care generează repetiţiile unui discurs altminteri bine controlat stilistic, mai ales că scenele respective sunt adesea gratuit şi schematic inserate în text, în special în primele două capitole, unde aglomerarea lor trimite dincolo de verosimil. Istorisirile în ramă, înşiruite în aceeaşi etajare de matrioşkă, atât de frecventă în proza postdecembristă a optzeciştilor, în care fiecare personaj devine povestitor, se constituie într-o lungă serie de „siluiri”, „sodomizări”, ale „sclavilor” de către „stăpâni” şi invers.
 Surprinzător şi remarcabil la Soviany este faptul că toate aceste „orori” pe care le înfăptuiesc personajele nu sunt însoţite de un limbaj vulgar, ci de un stil impecabil, fără fisură, elegant, manierist pe alocuri („mă rugam cu străşnicie la Dumnezeu să mă întărească în răutatea mea”), denotând o calofilie decadentistă perfect controlată, cu un limbaj bogat, ce instaurează epoca în toată carnaţia ei ameţitoare. Problematică devine tocmai omogenitatea lui fără fisură: personajele vorbesc şi povestesc toate la fel, urmând cu stricteţe acelaşi ritual al povestitului, în orice situaţie s-ar afla. Toate aceste istorisiri sunt enunţate din perspectiva sumbră a morţii iminente a fiecăruia, ca o ultimă şi radicală confesiune. Aici Soviany se dovedeşte un moralist paradoxal şi radical, similar în acest aspect cu Houellebecq, având acelaşi imbold de a expune în mod radical viciile de structură ale epocii noastre, personajele pornind de la premisa că eliberarea de Rău nu se poate face decât împlinindu-l până la capăt, oglindind nihilocentrismul contemporan (teoretizat de autor în studiile despre apocaliptic) şi nevoia „de a lua în derâdere toate credinţele”.
Spre deosebire de multe romane de azi care nu pot susţine tensiunea unui vast edificiu narativ dincolo de primele două sute de pagini, Viaţa lui Kostas Venetis menţine tensiunea până la capăt, proiectând biografia lui Kostas într-o ecuaţie mai complexă, insolitând prin această hagiografie apocrifă întreaga istorie a secolului XX: Kostas devine unealta diabolicului boier Mihalache, captiv al intrigilor complicate şi extinse pe care acesta le ţese, cuprinzând mişcări anarhiste care urmăresc răsturnarea monarhiilor din Europa, o întreagă conspiraţie menită să aducă răsturnarea apocaliptică a lumii secolului XIX şi să instaureze pacea de o mie de ani, în care ierarhiile sunt bulversate şi haosul relaţiilor sociale devine unica lege. Această insolitare a istoriei cunoscute ce urmează după epoca decadentă a lui Kostas Venetis conduce subtil la ideea că ceea ce trăim azi nu este decât rezultatul unui plan enorm şi diabolic, conceput atunci şi împlinit acum.
          Dincolo de „bube, mucegaiuri şi noroi”, cititorul va găsi multe elemente ale unui roman total, aşa cum foarte rar se mai scrie azi:  un stil cu o amprentă inconfundabilă, cu savori manieriste şi culori tari decadente, coborât uneori din romanul popular de secol XIX sau în descendenţa estetismului baudelairian; un ritm epic alert, dozând cu inteligenţă punctele de tensiune şi dovedind o neobosită vervă imaginativă şi narativă; o amplă şi solidă construcţie romanescă, susţinută până la sfârşit cu o precizie de arhitect, într-o istorisire palpitantă, de o covârşitoare forţă, menită să ni-l instaureze aievea pe Kostas Venetis şi ale sale coşmaruri.

(„Steaua”, nr.3,2011)

No comments: