În “matrioşka” ficţiunilor

Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil

(roman in sase tablouri), 

Postfata de Radu Aldulescu

Editura Polirom, 2010

 

Primul fapt care frapează după lectura cărţii Ambasadorul invizibil, de Nichita Danilov este autonomia cvasitotală a părţilor care o compun, punând sub semnul întrebării însăşi încadrarea în genul romanesc. Cele şase tablouri anunţate pot fi reduse la trei părţi, al căror unic fir unificator este jocul naratorilor care îşi predau unii altora ştafeta relatărilor, construind o “matrioşkă” a povestirilor. A doua notă ce ar putea fi surprinzătoare la Ambasadorul invizibil este descendenţa din marea tradiţie a prozei ruseşti, cu temele ei obsedante (pervertirile puterii, trauma implementării comunismului, crepusculul Imperiului sovietic etc) şi combinaţia de absurd, burlesc şi umor negru, în bună tradiţie gogoliano – harmsiano - erofeeviană. Nu este atât de surprinzătoare această situare pentru cititorul romanelor ultimelor două decenii, când influenţa marilor maeştri ruşi s-a resimţit puternic în literatura postdecembristă, mai ales în romanele basarabenilor aclimatizaţi la noi şi în proza ieşenilor.  Pe lângă motivele specifice, cadrul ales este unul pe măsura temelor, o margine de imperiu sovietic (oraşul Odessa), dar şi o de-localizare în Cartea a treia, unde se prefigurează un spaţiu utopic, potrivit cu ideea de putere totalitară. 

          Romanul se contruieşte ca un continuu dialog între un Povestitor şi un Ascultător, o scară ierarhică în care rolurile se schimbă mereu, dominată la un capăt de interlocutorul tăcut care ar fi identificabil cu autorul însuşi şi, la celălalt capăt, de preşedintele Letinski şi ale sale interminabile solilocvii. Ei sunt secondaţi de o serie de martori-naratori intermediari, care filtrează gradual totul, aducând tot mai pregnant nota de fantastic şi îndepărtându-ne de profilul recognoscibil al realităţii cunoscute, de la Evgheni Lein, cel care adună toate firele poveştilor, fiind unica lor verigă de legătură şi consilierul Kuky Kuzin, care îi povesteşte lui Lein despre bizareriile preşedintelui Letinski. Pe lângă aceştia, îl avem şi pe Alexei, o sosie a ţareviciului şi un mesager al Apocalipsei, care avertizează preşedintele în privinţa unui dezastru iminent şi aduce un manuscris cu o “apocrifă” despre Lenin citind jurnalul ultimului ţar, cu aceeaşi multiplicare a naratorilor care ameninţă să fie infinită: citatele îl aduc în scenă şi pe Nicolae al II-lea în postura unui anti-povestitor, a cărui relatare se dizolvă în detaliile irelevante ale cotidianului.

Părţile cele mai reuşite mi se par a fi primele două (Androginii şi Ambasadorul invizibil), deşi prima dintre ele nu pare a avea vreo legătură cu restul romanului: Evgheni Lein ne plasează în plin univers gogolian, cu sătenii din satul Palanga, care dezgroapă morţii pentru a-i folosi drept momeală pentru anghilele care aduc prosperitate locului. A doua relatare, mai amplă şi ale cărei iţe se complică fabulos şi apocaliptic se desfăşoară sub semnul crepuscular al ultimilor ani trăiţi de Imperiul sovietic, când la Odessa, moartea lui Agaton se amplifică la dimensiuni nebănuite: oraşul babilonic va fi zguduit de apariţiile sale în chip de Mesia anunţând sfârşitul Imperiului, după ce va fi îngropat cu un bilet loto câştigător, apoi dezgropat, fapt ce va dezvălui dispariţia morţilor din cimitir şi existenţa unei secte care preia masiv din preceptele scopiţilor. Pasajul aminteşte de unul asemănător din Orbitor. Corpul de Mircea Cărtărescu, unde citirea unor pasaje biblice îndeamnă membrii unei secte să-şi elimine părţile din corp care îndeamnă la păcat. Prozatorul reuşeşte aici un melanj de vis şi realitate profund original. Surprinde plăcut la Nichita Danilov abilitatea cu care ne introduce în fiecare relatare, prin trecerea în umbră a naratorului, cu o artă a divagării ce aminteşte de Günther Grass, poetică a digresiunilor amintită de Lein la sfârşitul primei cărţi. 

Povestirile lui Lein o vor lua într-o cu totul altă direcţie, începând cu Cartea a doua, trecând de la metamorfozele groteşti ale morţii spre cele absurd-tragice ale puterii, păstrând mereu coordonata etică, dar camuflând-o sub faldurile umorului negru, al burlescului şi parodiei. „Colportajul” operat de Lein îşi restrânge teritoriul la spaţiul supravegheat în stil Big Brother al Ambasadei, ai cărei funcţionari sunt erodaţi de un oblomovism molipsitor, prinşi iremediabil într-un mecanism al disoluţiei, într-o corozivă decadenţă a puterii, reverberată într-o multitudine de o oglinzi textuale. Ideea de putere ca viciu şi virus paralizant  e prezentă sub toate formele în ultimele două cărţi ale romanului, dar poate cea mai bună ilustrare a ei este capitolul O zi din viaţa lui Vladimir Ilici, apocrifa lui Alexei care ne propune un Lenin literaturizat şi literaturizant, citind printre platele rânduri din jurnalul ţarului propriul său declin şi sfârşit, devenind tot mai obsedat de propria-i moarte pe măsură ce avansează în lectura jurnalului, dar şi a telegramelor înfăţişând ororile revoluţiei. Oricâte mănuşi şi-ar pune citind jurnalul  şi oricât de oripilat s-ar arăta de pasivitatea cu care ultimul ţar îşi aşteaptă moartea, nefăcând nimic să-şi salveze familia, Lenin se molipseşte până la urmă de oblomovismul incurabil al ţarului, fiind magistral înfăţişat într-o situaţie de nesiguranţă care îi anticipează iminentul sfârşit, atunci când îşi face intrarea în sala în care e aşteptat de liderii partidului, unde trebuie să mimeze relaxarea şi să în-sceneze rolul conducătorului  deţinând puterea supremă.

O eroare auctorială a fost supradimensionarea Cărţii a treia, o previzibilă parabolă a puterii, partea care trenează cel mai mult şi care îngroapă toate pistele altfel foarte interesante în interminabilul monolog sofistic al preşedintelui Letinski. Paginile sunt bine scrise, dar eşuează în câteva locuri comune ale postmodernismului şi ale esteticii sale neo-manieriste: frecventele “puneri în abis”, ficţionalizarea istoriei şi prezentarea ei ca un spectacol de marionete, motivul theatrum mundi, preşedintele Letinski ca demiurg, dedublările, copia care substituie gradual originalul, jocul gratuit al multiplicării infinite a Păpuşarilor, istoria umanităţii prezentată în cheie ludică etc. Dezamăgirea e cu atât mai mare, cu cât apetitul cititorului a fost stârnit cu atâta măiestrie în primele două părţi, când ficţiunea putea urma oricare din potecile prefigurate de Lein şi care se anunţau extrem de fructuoase tematic şi epic. Cartea a treia se salvează însă prin povestirea confesivă pe care ajunge s-o spună preşedintele Letinski despre foametea care a dus la canibalism în satele URSS-ului din perioada stalinistă, tot cu valoare exemplificatoare a exceselor puterii, ca şi marele muzeu de sosii ale preşedintelui.

Romanul este semnificativ pentru tendinţa tot mai copios ilustrată la noi de a vedea filmul istoriei comuniste cu lentile noi, care să-l insoliteze estetic, iar principalul procedeu pare a fi acelaşi: caricaturizarea figurilor istorice arhicunoscute, coborârea figurilor de muzeu din imobilismul istoriei oficiale şi redesenarea palimpsestică şi avangardistă a contururilor diverselor personalităţi (în cazul de faţă,  de la Lenin şi ţarul Nicolae al II-lea la ampla galerie de figuri de ceară a lui Letinski). Cu toate scăderile care i s-ar putea imputa (lipsa unui fir unitar între cele trei părţi, amplificarea exagerată a Cărţii a treia, prezenţa locurilor comune din postmodernism etc), Ambasadorul invizibil cuprinde o proză de un stil impecabil (din păcate cu multe greşeli de tehnoredactare), o construcţie ambiţioasă, o galerie de personaje memorabile (de la Galina, “mama tuturor morţilor”, la apocalipticul Agaton sau bizarul preşedinte Letinski) şi mai ales inconfundabilul timbru de povestitor al lui Nichita Danilov, care “vrăjeşte” şi surprinde cititorul cu fiecare pagină.

(“Steaua”, nr.1-2, 2011)